Realitatea este diferită pentru că guvernanţii noştri nu pot sau nu vor (în ambele cazuri se numeşte impotenţă profesională) să înţeleagă că timpul amânărilor a trecut. Dacă mai avem tineri fermieri asta li se datorează lor în exclusivitate şi nu programelor aşternute frumos pe hârtie. Şi hârtiile îngropate sub un strat gros de praf.
Ionuţ are 27 de ani şi, din fericire pentru el şi pentru fratele lui, ei au în spate un tată, cunoscut crescător de ovine, care a muncit toată viaţa pentru a le oferi un start mai uşor în viaţa de oieri. Dar asta nu e suficient!
Redau câteva fragmente din discuţia mai lungă pe care am avut-o cu Ionuţ Cioranu despre condiţia lui, ca tânăr fermier. Toate propunerile lui şi ale altor tineri se vor regăsi, spre finele anului, într-un nou proiect marca Ferma.
Ionuţ Cioranu: „Eu sunt din Vaideeni de loc, un sat de ciobani; în Vest suntem noi şi mai câţiva crescători, dar în Dobrogea se regăsesc peste 60% din ciobanii din Vaideeni. Dintre ei doar 10% dacă mai sunt în ţară, restul au plecat în Anglia, Germania… unii lucrează în ferme, alţii pe unde apucă. Eu vorbesc cu ei şi mulţi ar reveni în ţară, doar dacă am scăpa de stresul zilei de mâine. Eu am o bază şi muncesc ca să o întreţin şi ca să meargă totul bine, dar cei care nu au apucat să-şi facă un cheag şi să-şi producă totul în fermă, ca de exemplu nutreţul pentru animale, dacă trebuie să cumpere totul sunt pierduţi. Proiectele europene ne mănâncă zilele… eu am încercat şi nu am reuşit să depun din cauză că nu mă încadrez în tot felul de cerinţe. Anul acesta m-aş fi încadrat, dar au introdus o nouă măsură care mă obligă să construiesc, deşi eu am construcţia!!! Deci proiecte europene nici o şansă, mai ales pe oaie. Este un sector <în cap>, asta pentru că la intrarea României în UE, s-a negociat totul pentru cinci milioane de capete, iar noi avem zece milioane de capete. Normal că nu au mai dat sprijin, ce-au zis… dacă s-a dublat numărul în câţiva ani, înseamnă că oaia e profitabilă!”
Nicoleta Dragomir: Ca să închidem din start gurile cârcotaşilor, ştiu că voi faceţi şi multe investiţii, tocmai pentru a fi mai rentabili… Deci, rentează?
Ionuţ Cioranu: „Noi avem o mie de oi mame şi stăm pe gânduri dacă să nu ne scăpăm de jumătate. Asta şi din cauza lipsei personalului, care este o reală problemă. Am şi investit în utilaje, am luat şi un tractor în rate, la care dau 12 mii de euro pe an, ori cu mielul la 4,5 lei/kg, ce am făcut? Preţ aşa mic a mai fost doar că avea altă valoare banul. Lâna o am în grajd de doi ani de zile. Ne-au scos ochii cu leul pe kilogramul de lână, cu care nu plăteşti nici măcar tunsul. Laptele îl dăm la procesare până al 15 august iar apoi facem ceva brânză pentru noi. Şi cu laptele suntem în cap, pentru că lipsa de personal a ridicat foarte mult salariile şi atunci banii de pe lapte se duc pe plata salariilor. Dacă nu se schimbă ceva o să vindem Ţurcana care ne-a crescut, şi o să rămânem la Cap Negru pe care-l ţinem pentru carne, două-trei sute de bucăţi. În acest caz merită să investeşti pentru că la greutate este diferenţă de 10-12 kilograme la carcasă. Totul se vinde la export, ţara e moartă pentru carnea de oaie! Noi avem zece milioane de oi şi totodată zece milioane de miei în fiecare an, ar trebui să se mănânce măcar 3-4 milioane de miei în ţară. Ne mai lovim şi de partea de abatorizare. S-au închis toate abatoarele mici, pe când noi am putea să exportăm carcase, spre Germania, mai ales cei care avem rase de carne!”
Nicoleta Dragomir: Sunt şanse să se mai schimbe ceva în bine?
Ionuţ Cioranu: „Da, dar avem nevoie de pieţe. Ar trebui să nu ne mai facă preţul samsarul, ci să mergem şi noi, ca celelalte state, pe bursă la ovine. Nu cred că există ţară în UE pe care eu să nu o fi văzut pe creşterea de oaie. În 2015 am fost în vizită la mai multe ferme din Anglia, una singură avea efectiv aşa mare ca al meu, de o mie de oi. Asta pentru că era o fermă de producţie… Ei sunt rentabili chiar şi cu ferme sub o sută de capete. Britanicii au pe post de abator, în ferme, o cameră de circa 24 mp, îmbrăcată în gresie, cu ustensile din inox şi acolo se sacrifică, se tranşează… Venea medicul veterinar când se depăşea o anumită cantitate şi punea ştampila. Când nu avea multă carne, nici nu trebuia să vină medicul veterinar, îşi punea fermierul ştampila de la fermă pe pulpa mielului şi gata. În Austria am văzut, într-un abator amenajat cât de cât acasă, cum se tăiau oile iar carnea era ambalată în conserve din plastic pe care le trimiteau apoi la vânzare, în carmangerie. La Bruxelles se bate cu pumnul în masă când vine vorba de agricultură, restul ţărilor negociază, România face cum i se dictează. Nu avem oameni capabili să negocieze. În instituţiile statului posturile ar trebui ocupate prin concurs, nu prin numiri…
Vă mulţumim că ne ascultaţi. Presa este VOCEA noastră, în rest nimeni nu ne mai ascultă. Suntem tineri care aspiră la ceva, care vor să facă ceva, dar nu mai rezistăm! Aş pleca şi eu vreo trei luni dincolo, să văd cum se lucrează, dar mi-e teamă că poate nu mă mai întorc…”
Un articol publicat în revista Ferma nr. 18/220 (ediţia 15-30 octombrie 2018)
