Această particularitate, mai puțin cunoscută de către fermieri, constituie una din cauzele principale ale scăderii densității plantelor și scurtării perioadei de folosință a culturilor de lucernă de la 4-6 ani la 3-4 ani.
În general, riscul cel mai mare de distrugere a plantelor în timpul iernii, ca urmare a temperaturilor scăzute, apare mai puternic în cazul lucernierelor mai vechi (3-4 ani), unde nu s-au aplicat unele măsuri tehnologice de reducere a acestor pagube.
Factori esențiali pentru supraviețuirea lucernei pe timpul iernii
• Sensibilitatea cea mai ridicată a plantelor de lucernă la temperaturile scăzute din timpul iernii se întâlnește la culturile semănate pe terenurile umede, argiloase, cu drenare slabă a apei provenite din precipitații. În aceste condiții, în timpul iernii, fenomenul de îngheț-dezgheț este mai frecvent și produce împingerea în afara solului a rădăcinii și a coletului plantelor, expunându-le înghețului și distrugerii. În multe situații, la plantele rămase apar o serie de boli ce se instalează pe rădăcinile slăbite, în final și aceste plante fiind distruse. De asemenea, pe aceste terenuri nedrenate, excesul de umiditate în sol și la suprafață poate să ducă la formarea plăcilor de gheață, cu consecințe majore asupra culturilor de lucernă: scăderea accelerată a temperaturii solului la nivelul rădăcinilor și asfixierea plantelor. Această situație se poate constata practic prin tăierea transversală a rădăcinii pricipale la plantele afectate, la care culoarea brună a țesutului demonstrează moartea acestora.
Pentru a preveni producerea acestui fenomen, în culturile de lucernă se impune alegerea unui teren cu soluri bine drenate, cu textură luto-nisipoasă, mai ridicate și fără zone depresionare, unde nu se acumulează apa în exces. Pe solurile mai argiloase, grele, este necesară lucrarea de scarificare, înainte de înființarea culturii de lucernă, prin care se drenează apa în adâncime.
• Atenție la carența de potasiu și de bor. Scăderea rezistenței la iernare a plantelor de lucernă este influențată și de compoziția chimică a solului. În acest sens, conținutul redus de potasiu (sub 150 ppm) constituie un factor principal al sensibilității lucernei la temperaturile scăzute. Pe solurile bine aprovizionate în potasiu, lucerna înmagazinează suficiente glucide (zaharuri solubile) în rădăcini și în colet, substanțe ce o protejează împotriva înghețului și care constituie și rezerve de energie necesare creșterii viguroase a plantelor la începutul primăverii. Aceeași situație se manifestă și pe solurile cu carență în bor.
• Modul de exploatare sau de folosire a lucernei constituie un factor determinant al creșterii rezistenței la iernare și al longevități acestei culturi. Astfel, recoltarea prematură duce la scăderea vitalității și densității plantelor, ca urmare a neacumulării unor cantități suficiente de substanțe energetice (amidon, zaharuri) în plante. Aceste substanțe asigură supraviețuirea plantelor la temperaturile scăzute din timpul iernii, asigură o dezvoltare rapidă în primăvară și după fiecare coasă. În primele trei săptămâni după fiecare cosire, rezervele de zahăr și de amidon din plante scad, până când plantele ating 25-35 cm înălțime. În acest stadiu de dezvoltare, suprafața foliară asigură biosintetizarea substanțelor nutritive pentru creșterea plantelor. Surplusul de substanțe energetice (zaharuri, amidon) din frunze este înmagazinat în colet și rădăcini ca substanțe de rezervă. Această etapă de înmagazinare corespunde cu perioada de înflorire deplină a plantelor de lucernă. Pentru a crește rezervele nutritive în rădăcini și pentru a asigura o perenitate maximă, lucerna n-ar trebui recoltată înainte de înflorirea deplină. Deoarece, în acest stadiu, valoarea nutritivă este mai scăzută (conținut mai scăzut de proteine, de digestibilitate), este recomandată recoltarea lucernei între stadiul de butonizare și începutul înfloritului. De asemenea, realizarea a trei-patru cosiri în perioada de vegetație permit lucernei să înmagazineze suficiente substanțe nutritive în rădăcini și de a supraviețui o perioadă lungă de timp.
• Durata repausului autumnal. Rezistența la iernare și longevitatea lucernei sunt influențate și de durata repausului autumnal, ce corespunde cu perioada de refacere a plantelor după ultima cosire, înainte de apariția primului îngheț. În această perioadă, plantele au nevoie de o cantitate cumulată de temperatură de 450OC pentru creșterea plantelor și acumularea substanțelor de rezervă în rădăcini și în colet, elemente necesare pentru supraviețuirea la iernare. În timpul repausului autumnal plantele își dezvoltă și mugurii vegetativi de pe colet, din care se vor dezvolta noii lăstari în primăvară, și, totodată, în acest interval, se realizează și adaptarea treptată la temperaturile mai scăzute. Masa vegetală realizată în această perioadă, are un efect izolant, de reducere a stresului termic și de protejare a coletului. În condițiile din țara noastră, se recomandă ca ultima cosire la lucernă să se efectueze până în data de 20 septembrie, în zonele colinare, și până în 30 septembrie, în zonele de șes.
• Soiuri adaptate. Recoltarea tardivă în toamnă, după aceste date limită, crește riscul de distrugere a plantelor de lucernă în timpul iernii.
Limitarea factorilor de mediu (sol, climă) care influențează negativ rezistența culturilor de lucernă la temperaturile scăzute din timpul iernii, prin aplicarea unei tehnologii speciale, atât de optimizare a creșterii și dezvoltării plantelor, cât și de exploatare, este condiționată și de folosirea unor soiuri cu grad ridicat de adaptare la condițiile locale de mediu, asigurându-se astfel o mai mare longevitate a culturilor de lucernă.
