Citeam zilele trecute un articol despre o vacă de elită din judeţul Timiş, cu o producţie de lapte demnă de topul naţional al vacilor recordiste din România. Era vorba despre o vacă din rasa Holstein, cu o producţie de 78 litri de lapte pe zi! Întrebarea e: „ce metabolism are acest animal ca să poată produce acest lapte şi oare ce mănâncă?”. Desigur că un astfel de animal nu este uşor de furajat.

Proporţia optimă de proteină

În cazul furajelor care au o degradabilitate scăzută în rumen, o parte din proteina conţinută de furaje ajunge în abomasum şi în intestin, unde va fi digerată similar monogastricelor. Interesul pentru evaluarea proteinei din raţie, scăpată de acţiunea proteolitică a simbionţilor, este mare, deoarece absorbţia intestinală a acestei părţi este foarte importantă în bilanţul azotat, mai ales la vacile de lapte performante.

Stabilirea proporţiei de proteină scăpată de atacul microsimbionţilor şi a celei de sinteză microorganică, devine un lucru important în evaluarea necesarului de proteină şi de aminoacizi (AA) la rumegătoare, ştiindu-se că AA de sursă microbiană se găsesc aproximativ în aceiaşi structură chiar dacă raţia diferă.

Importanţa aminoacizilor

În acest context, se poate discuta despre preluarea unor AA din hrană de către simbionţi în detrimentul animalului gazdă. În condiţii normale în rumen se degradează aproximativ 70% din proteina din raţie. Dacă, de exemplu, se reduce degradarea cu 10%, animalul gazdă poate beneficia de AA în altă structură decât cea oferită de microsimbionţi, cu un procent mai ridicat de AA limitativi pentru producţia de lapte.

Constatarea că proteinoliza ruminală, cu formarea de amoniac, depăşeşte de regulă capacitatea de metabolizare a microsimbionţilor, coroborată cu date experimentale prin care s-a demonstrat că introducerea unor surse bogate în AA limitativi (cazeină, soia) direct în abomasum determină creşterea producţiilor faţă de animalele care au primit aceeaşi cantitate de proteină pe cale orală, au sugerat ideea de a găsi posibilităţi de protejare a proteinei sau a AA-lor din raţie faţă de acţiunea de degradare bacteriană din rumen. A apărut astfel perspectiva creşterii proporţiei de proteină digestibilă la nivel intestinal de origine alimentară (PDIA) şi o mai bună utilizare digestivă a proteinei din furaje sau raţii.

Superioritatea metodelor chimice

Reducerea degradării ruminale a proteinei alimentare cu valoare biologică ridicată, care se administrează ca supliment la o raţie de bază, se poate realiza prin protejarea ei prin diferite metode fizice, chimice şi nutriţionale. Până în prezent cele mai bune rezultate, cu o reproductibilitate mare şi în practică, s-au dovedit metodele chimice de utilizare a diferitelor substanţe ca: aldehide, tanini, alcooli (etanol), hidroxid de sodiu, acid propionic.

Cea mai cercetată şi folosită substanţă, până în prezent, este formaldehida (F) care, în condiţiile pH-ului ruminal, poate forma un complex F-proteină prin adiţia unei grupări hidroximetil la grupul NH2 terminal al lanţului proteic ce poate rezista atacului peptidazelor bacteriene.

În cheag, la un pH acid, această legătură se desface şi permite digestia pepsică. Iniţial aceste reacţii sunt reversibile, însă după un timp mai îndelungat de contact pot să apară reacţii care conduc la fixarea stabilă a unei cantităţi de formaldehidă la grupările NH2, producându-se aşa numita supra-protecţie.

Tratarea cu formaldehidă

În alte ţări tratarea proteinelor cu formaldehide sau cu tanini (tanarea) se efectuează industrial încă din 1976. Acest tratament diminuează fermentescibilitatea proteinei în rumen şi formarea de amoniac. Astfel, dacă la şroturile netratate degradabilitatea proteinei depăşeşte 25-45%, la cele tratate este de până la 5%. Tratamentul afectează în mică măsură digestibilitatea pe care o reduce cu până la 5%.

Protejarea proteică cu formaldehidă permite administrarea şi la vacile de lapte a cazeinei. Cazeina neprotejată este degradată în rumen în proporţie de 75-80%. Tratarea cu formaldehidă asigură creşterea cantitativă de AA în duoden, mărind sinteza laptelui cu circa 12% şi a conţinutului în proteină.
Pentru vacile cu producţii mici şi medii de lapte, nutreţurile astfel tratate nu prezintă interes datorită efectului productiv redus.

FURAJARE DE TOP

Pentru asigurarea funcţiilor vitale, dar mai ales pentru susţinerea producţiei zilnice de lapte, necesarul de nutrienţi este foarte mare, iar ponderea concentratelor poate ajunge la 50-60% din structura raţiei, restul fiind fibroase şi suculente.

Alături de alte substanţe nutritive este necesar să se asigure o cantitate mare de proteină, provenită din furaje şi fără o degradabilitate mare la nivelul rumenului. Dacă proteina provine din furaje cu o degradabilitate mare, aceasta se degradează în rumen până la nivel de peptide şi aminoacizi. Aceşti aminoacizi sunt folosiţi de simbionţii ruminali pentru sinteza de proteină microbiană, ce are o valoare biologică mai scăzută.
Click AICI pentru mai multe informaţii despre nutriţia vacilor performante!

un articol de
LAVINIA ŞTEF