Intru şi văd un meşter, mustăcios şi cu bonetă, aranjând pe coca rotundă feliuţe de salam şi bucăţi de ardei, în timp ce în spatele lui, în cuptor, focul „ronţăie” încet lemnele de fag şi le transformă în cărbuni incandescenţi.
Vărul Victor
Pizzeria se află în proprietatea familiei Popescu, Emanuel şi Cristina, care a investit serios în ultimii ani în Slobozia Moară. Popeştii au construit de la zero, pe un teren moştenit, o fabrică de murături, care valorifică o parte din producţia de varză şi de ceapă din comună. Antreprenorii îşi extind activitatea, având în prezent în derulare un proiect finanţat din fonduri europene. Cum au ajuns să investească bani într-o pizzerie? ”Am un văr primar, Victor. Muncea prin Italia, pe la unul şi pe la altul, şi m-am gândit să-l ajut, să-i dau ceva de lucru, aici, la noi în sat. Am deschis o pizzerie. Vărul şi-a intrat în pâine, dar, din păcate, nu a dovedit că are abilităţile antreprenoriale necesare. Pizzeria nu a mers. Nu e uşor să gestionezi o afacere, chiar şi de aceste dimensiuni”, îmi explică Emanuel.
Vărul a plecat din nou în Italia. Ce să facă familia Popescu cu pizzeria din Slobozia Moară? Să o închidă? Ar fi fost păcat, fiindcă investise deja destui bani. Îi trebuia un om care să facă pizza şi să gestioneze treburile curente. Omul acela era chiar acolo, în faţa pizzeriei, în marginea şoselei, unde vindea zilnic legume îngrămădite pe o masă, şoferilor care circulau între Bucureşti şi Piteşti. Omul acela e mustăciosul care tocmai a băgat la cuptor două pizze mari şi razimă de perete lopata din lemn. Se numeşte Marian. ”Am fost şi eu la muncă afară. Am lucrat ca şofer în Austria. Transportam muncitori pe un şantier. Mi-a expirat permisul de şedere şi am fost nevoit să vin acasă. Copilul nu m-a mai lăsat să plec”, povesteşte Marian. N-a mai plecat, s-a apucat să comercializeze varză şi cartofi la marginea şoselei. Aflând că pizzeria din apropiere a rămas fără administrator, l-a căutat pe Emanuel şi s-a oferit să lucreze acolo, deşi nu mai lucrase în domeniu. Omul, cât trăieşte, învaţă.
Materii prime din… import!
Popescu nu l-a refuzat. Îl ştia om serios. Treaba a început să meargă, încet, dar sigur. ”Marian lucrează aici împreună cu soţia lui. Locuiesc peste drum. El e ca un tanc”, îmi spune antreprenorul care s-a gândit să dea o utilitate mai extinsă pizzeriei. A transformat-o în unitate de catering pentru cei 40 de angajaţi ai fabricii de murături. Zilnic pornesc de aici zeci de cutii cu pizza, către hala de producţie de la marginea satului. Unul dintre sortimentele de pizza se numeşte „Fermier” şi conţine: blat Victor, sos de roşii, mozzarela, şuncă, bacon, cârnat uscat, ceapă şi ardei gras. Fermierii din Slobozia Moară produc cantităţi impresionante de legume, dar nici măcar o ceapă din producţia locală nu ajunge în cămara pizzeriei. Toate materiile prime sunt aduse din reţeaua comercială, din depozite en gross. Făina albă provine din Italia. În comună sunt crescători de oi care vând telemeaua unor comercianţi din Bucureşti. Nici un kilogram de brânză nu ajunge în mâinile lui Marian…
UNDE ESTE LANŢUL SCURT?
Nu-i aşa că v-aţi dori să consumaţi o pizza preparată cu materii prime obţinute din agricultura locală? Şi eu mi-aş fi dorit foarte mult, mai ales că îi cunosc deja pe mulţi dintre fermierii din zonă. Legislaţia interzice însă punerea în vânzare a acelor produse către restaurante. Producătorii trebuie să fie autorizaţi sanitar-veterinar, dar şi să respecte legislaţia fiscală. Or, ei nu se complică. Şi nici familia Popescu nu riscă să aducă în cămara pizzeriei materii prime din producţia locală, fără să aibă asigurată baza legală. Lanţul scurt rămâne, aşadar, să fie întins în viitor, dar numai prin colaborarea dintre antreprenor, fermieri şi autorităţi.
Un articol publicat în revista Ferma nr. 2/229 (ediţia 1-14 februarie 2019)
