Dacă ne referim la specia ovină, de exemplu, productivitatea oilor variază astfel:
– într-un fel va produce lapte o oaie păşunată în zona de câmpie şi cu totul altfel (atât sub aspect cantitativ, cât şi sub aspect calitativ) va produce lapte aceeaşi oaie care păşunează în zona de munte;
– apoi, într-un fel va produce lapte o oaie care păşunează pe o păşune cu expoziţie sudică şi cu vegetaţie ierbacee valoroasă şi cu totul altfel aceeaşi oaie întreţinută pe o păşune cu expoziţie nordică şi invadată de ierburi nedorite;
– de asemenea, o anumită cantitate de lapte va da o oaie multipară şi o cu totul altă cantitate de lapte va produce o oaie primipară;
– total diferite vor fi şi producţiile de lapte ale unor exemplare de oi din aceeaşi rasă, dar aflate în perioade diferite de lactaţie, ştiindu-se că fătările deşi se produc sezonier, diferenţele ca date calendaristice pot fi şi de trei luni de zile;
– şi aşa mai departe…
De unde se poate înţelege că nici producţia de lapte (la ovine în cazul nostru) nu poate fi abordată într-un mod simplist sau, după caz, într-un mod general.

Diversitate ignorată
În această ordine de idei, aplicarea „de la munte pân’ la mare ”a aceleiaşi Metode „A” de control al laptelui nu este corectă, fapt devenit cu atât mai nedrept odată cu înlocuirea Certificatelor de Origine cu Certificatele Zootehnice în care sunt specificate şi producţiile de lapte ale femelelor din genealogia animalului pentru care se emite Certificatul Zootehnic.
Concret, specificarea producţiilor de lapte fără precizarea condiţiilor în care s-a produs acea lactaţie poate însemna ceva şi mult, şi puţin sub aspect cantitativ, sau ceva şi bun, şi rău sub aspect calitativ, gândindu-ne la diferitele condiţii întâlnite la stânele de pe cuprinsul întregii Românii.
Fără nici o îndoială, nu Metoda „A” de control al laptelui este pusă în discuţie, ci modul greşit de punere în aplicare a acesteia, după exemplul computerului care, utilizat în mod eronat, va conduce la rezultate eronate.
Nu este deloc o noutate faptul că Metoda „A” de control al laptelui este acceptată (aprobată) de I.C.A.R. în condiţii aşa-zis standard, care se găsesc doar în centrele de cercetare a respectivelor animale şi nicidecum în condiţii atât de diferite, aşa cum există în diversele stâne de la noi din ţară.

Mitul oilor bune de lapte
În perioada oieritului arhaic, care presupunea debutul sezonului pastoral cu anumite ritualuri religioase şi cu măsura sau măsurişul oilor din fiecare turmă, se proceda la măsurarea volumetrică sau chiar gravimetrică a laptelui produs de oile aparţinătoare fiecărui proprietar (sâmbraş) din acea turmă, respectiv fiecare sâmbraş din acea stână.
Drept urmare, sâmbraşul care deţinea supremaţia la producţia de lapte era elogiat în mod remarcabil, ridicat pe braţe şi adeseori aruncat simbolic pe stână de către ceilalţi sâmbraşi, fiind inclus în mod automat în echipa de „cârmaci” sau „scutari” ai stânei.
Aşa s-a ajuns la preferinţa pentru oile care la apogeul lactaţiei produceau lapte mult, fiind adesori indiferentă durata lactaţiei, zicându-se că respectivul scutar a avut cel mai mult lapte la măsură şi că oile acelui proprietar sunt cele mai bune de lapte.
Din păcate însă, s-a constatat că exemplarele de ovine care produc foarte mult lapte la măsură sunt acele oi care „înţarcă” devreme, aşa încât în ultimele săptămâni de activitate pastorală laptele era produs doar de către ovinele criticate în primăvară cu prilejul măsurii laptelui la respectiva stână.
În satele ardeleneşti, unde obiceiurile săseşti au lăsat anumite moşteniri, măsura oilor este efectuată de trei sau patru ori într-o vară, putându-se constata care oi „ţin” laptele şi care „înţarcă” devreme.
Bineînţeles că brânza de oaie era dată din acea stână proporţional cu laptele obţinut la fiecare dintre măsurile efectuate în aceeaşi vară, aşa încât însuşirea de „oi bune de lapte” devenea discutabilă.

Un criteriu clar de apreciere a productivităţii
După cum se ştie însă, în centrele sau staţiunile de cercetare a animalelor de rasă cu performanţe în producţia de lapte, lactaţia este reprezentată grafic prin ceea ce se numeşte curba lactaţiei, definindu-se o curbă care delimitează o suprafaţă mai mică sau mai mare influenţată în principal de durata lactaţiei; în felul acesta nu mai există posibilitatea unor interpretări greşite, observându-se că este importantă cantitatea de lapte de la apogeul lactaţiei, dar cea mai importantă este perioada în care se manifestă producţia de lapte.
Este uşor de înţeles că asemenea grafice nu se pot face la stânele noastre, dar cu toate acestea, sâmbraşii în cauză au alte criterii de apreciere a oilor bune de lapte; având în vedere faptul că în ultimele săptămâni de vară, când cele două – trei găleţi de lapte muls la respectivele stâne mai „murdăresc” budaca pentru a fi închegaţi căşuţi de 4-5 kg, sâmbraşii constată că oile aflate în lactaţie (deşi la controalele C I şi C II nu excelau în producţia de lapte), mai produc 100-150 g de lapte la o mulsoare. Adică mai mult de 200 g pe zi, aşa încât să nu fie considerată încheiată lactaţia, care durează de 7 luni sau chiar mai mult.

Cum rămâne cu „produsul de la munte”?
Aşa stând lucrurile, unii oieri de munte (şi niciodată cei de la şes) mai mulg oile şi după ce se „sparge turma”, făcând renumitul lapte acru de toamnă. Reprezentând grafic cele redate anterior, se poate constata o curbă a lactaţiei care delimitează cea mai mare suprafaţă a lactaţiei, deşi aceste oi rămân în anonimat.
În condiţiile în care la toate produsele alimentare atestate tradiţional se ţine cont de zona sau regiunea de origine, în privinţa producţiei de lapte de oaie se încearcă uniformizarea acesteia pe tot cuprinsul ţării, începând de la câmpie până la munte, fiind văzută ca o simplă marfă produsă în vrac, iar anumite performanţe în producţia de lapte rămân necunoscute, contrar conceptului de „produs la munte”.

OIERII DE MUNTE

Articol publicat în revista Ferma nr. 17/244 (ediţia 1-14 octombrie 2019)