Sătenii au aflat de la televizor că au ajuns în fruntea unui top național al sărăciei, dar refuză să accepte acest trist superlativ. Ei recunosc că localitatea este încercată de multe nevoi, dar nu or fi cei mai săraci dintre români, atât timp cât în comună există aproape o mie de stupi, trei mii de ovine, sute de bovine, păsări de curte, iar terenul arabil al Necșeștilor însumează câteva mii de hectare cultivate cu cereale.
Autoritatea locală respinge verdictul sociologilor
Pe primarul Angel Soare l-am găsit acasă, întrucât era în concediu. Am stat un pic de vorbă sub bolta de viță de vie, cu strugurii aproape copți, apoi ne-am dus la primărie, să abordăm lucrurile mai aplicat. Primarul, om umblat prin țară, nu vrea să audă de rezultatul studiului sociologic. ”Pe la noi nu a venit nimeni să vadă cum trăim. Au luat datele de la INS. E adevărat că suntem puțini locuitori, un pic peste o mie, iar populația e îmbătrânită, multe case sunt nelocuite, dar nu putem spune că suntem noi cei mai săraci. Am văzut localități și mai sărace”, spune edilul comunei.
Îmi enumeră câteva achiziții și lucrări realizate în mandatul său. A cumpărat un buldoexcavator, a reparat podurile peste râu, ca să aibă localnicii acces la culturile agricole, a pietruit drumurile, a modernizat școala. Numai rețeaua de apă și canalizare nu a reușit să o introducă în localitate. I-ar trebui un milion de euro. Terenul agricol e lucrat de cinci societăți, dintre care una e a unui cetățean spaniol. Arendele sunt plătite la termen, sătenii sunt mulțumiți, atât timp cât nu au puterea financiară să lucreze pe cont propriu pământul.
În celălalt birou al clădirii construite în perioada interbelică, doamna Speranța Minciunoiu nu știe ce să facă mai întâi: să cerceteze registrele agricole, întrucât îndeplinește de multă vreme funcția de agent agricol, să calculeze veniturile primăriei, întrucât e și contabilă, sau să facă ordine în documente, fiindcă e și secretarul primăriei. Vine la 8 dimineața și mai pleacă pe la 7 seara. ”Săraci suntem, dar de minte! Unii dintre noi, ăia care stau pe șanț toată ziua, fără să facă nimic, apoi vin și revendică tot felul de drepturi. În rest, lumea nu e chiar săracă. Omul crește păsări, i le trimite copiilor la București, iar dacă e nevoit, mai vinde câte o bucată de teren să facă rost de bani”, explică angajata primăriei. Mai aflu de la funcționară că în ultimii ani s-au întors în sat 30 de familii, ceea ce înseamnă că nu e Necșeștiul chiar o vale a plângerii, din moment ce oamenii au lăsat în urmă viața de oraș și s-au întors la țară.
Apicultorul navetist
Cum intri în sat descoperi, de o parte și de alta a șoselei, case vechi, părăsite, unele scoase la vânzare. Proprietarii sunt plecați la oraș, în special în București, capitala dovedindu-se de-a lungul timpului un veritabil aspirator de resurse umane din comunele Câmpiei Române. Unii au noroc și le vând, alții mai așteaptă. Vara, când au vacanță, copiii vin de la oraș, la casa părinților sau a bunicilor. {oseaua și ulițele se animă, Necșeștii sunt populați aproape ca în vremurile bune.
În schimb, Daniel Iliescu, un tânăr localnic, își împarte viața, săptămânal, între București, unde lucrează ca electrician, și Necșești, unde are o mică afacere cu stupi. ”Vin vineri seara, pe la 10, și plec duminică seara, pe la 6. În week-end am grijă de albine. Am 50 de familii, am obținut și fonduri europene pentru instalarea tânărului fermier. Bunicul s-a ocupat de albinărit. Am moștenit două familii de la el și apoi le-am înmulțit”, povestește apicultorul. Daniel a cumpărat și un camion pentru transportul stupilor. Mierea o vinde unor procesatori din zonă. Ar vrea să aibă în sat o linie de îmbuteliere, dar știe că e drum lung până acolo.
Mama lui, Nicoleta Iliescu, a luat taurul de coarne și s-a înscris la o școală de asistente medicale. După absolvire, vrea să lucreze la un cabinet medical, unde doctorul vine de la București de două ori pe săptămână. ”Ceea ce lipsește comunei cel mai mult este o farmacie. Oamenii nu au acces la medicamente. Îmi dau mie bani să le cumpăr de la Roșiorii de Vede, când merg la cursuri. Cadre medicale, în afară de doctorița de familie, nu avem. A fost moașa satului, dar din păcate a murit iarna trecută”, spune femeia. Peste drum de gospodăria Ilieștilor, unde zumzăie albinele, e o casă părăsită și ruinată. Cam așa stau lucrurile în Necșești: aici o gospodărie cât de cât pusă la punct, acolo o casă părăsită, în cel mai bun caz scoasă la vânzare.
Ferma de vaci din marginea ruinelor
Ruină am găsit și pe deal, la fostul IAS, cumpărat mai demult de cel mai mare holding agricol din Teleorman. Aici, într-un grajd care a mai rămas în picioare, un localnic, Emil Calotă, crește câteva zeci de vaci de lapte. Omul a lucrat în agricultura mare, iar de ceva vreme este contabilul școlii generale, dar se ocupă și cu zootehnia. A avut planuri mari, dar i s-au dat peste cap din cauză că procesatorul de lapte s-a dovedit rău-platnic. ”Suntem în proces cu ei. Au pățit-o mai mulți fermieri din județ. Firma era din Pitești. Am de recuperat aproape 10.000 de lei, dar alții au de primit 30.000, chiar 40.000 de lei. La început au fost serioși, apoi au intrat în insolvență, chipurile, și ne-au comunicat că nu mai au de unde să ne dea banii”, afirmă fermierul. Emil Calotă are două aparate de muls, tanc de răcire a laptelui și nutreț cât să nu-și facă griji. Ars de neseriozitatea procesatorului, a decis să prepare brânza la ferma lui și să o comercializeze pe cont propriu. Grajdul îl are închiriat. Speră să-l poată cumpăra și să facă investiții, dacă nu cumva, descurajat de vitregiile pieței, va renunța la zootehnie și va rămâne cu slujba de contabil la școală.
În vecinătatea grajdurilor se află ruinele fostelor baze de depozitare a cerealelor. Au rămas numai stâlpii din beton. Priveliștea e ciudată, parcă te-ai afla în mijlocul unui templu antic. Pe undeva, e un templu, unul al dezastrului, al banilor cheltuiți în „epoca de aur” din bugetul public, pentru ca în final să se aleagă praful.
Big Brother sătesc
În cea mai săracă localitate din România, după cum au stabilit sociologii de la Universitatea din București, nu puteau lipsi răufăcătorii. Sătenii s-au plâns de atacurile hoților, care intră noaptea în curțile sau chiar în casele localnicilor și fură tot ce prind. Ca să combată fărădelegile, primarul a achiziționat anul acesta un sistem de supraveghere video. Intenționează să mai cumpere câteva camere de supraveghere ca să aibă o arie mai mare de acoperire. Un adevărat Big Brother sătesc menit să-i descurajeze pe hoți.
Chiar dacă nu se va mai fura un capăt de ață din comună, problemele de fond vor rămâne pe mai departe nerezolvate. Puținii tineri rămași sau întorși în sat nu au puterea să dea comunei avântul economic dorit. Cu toate acestea, e viață în Necșești, iar locuitorii nu sunt deloc împăcați cu eticheta lipită pe frunte de sociologi. Seara, cireada de aproape o sută de vaci intră în sat ca o armată de ocupație. I-am auzit pe mulți săteni spunând: ”Cine muncește, are!” În același timp, privind peste umerii lor, am văzut multe case pustii, cu bălăriile crescute până la streașină. Clasamentul celor mai sărace localități din țară, oricât de științific ar fi făcut, nu folosește la nimic. Poate numai să creeze și mai multă frustrare. Or, cine știe, să-i determine pe localnici să găsească soluții pentru a-și îmbunătăți soarta.
CÂTEVA NEDUMERIRI
Parcurgând cele 50 și ceva de pagini ale studiului realizat de Consiliul Consultativ pentru Regionalizare, am descoperit criteriile care au stat la baza realizării clasamentului. Dăm citire acestor criterii: 1. stoc de educație la nivel de comunitate; 2. vârsta medie a persoanelor de peste 14 ani; 3. speranța de viață la naștere; 4. numărul de autoturisme la mia de locuitori; 5. suprafața medie pe locuință și 6. consumul de gaze pe locuitor. În funcție de aceste criterii, utilizând date de la INS, sociologii au calculat pentru Necșești cel mai mic indice al dezvoltării sociale locale, IDSL, acesta fiind 12. Pentru comparație, comuna cea mai bogată, Dumbrăvița din județul Timiș, are IDSL-ul 125, adică de zece ori mai mare.
Sociologii știu mai bine să interpreteze datele. E specialitatea lor. Câteva observații se cuvin însă a fi făcute. De ce deținerea unui autoturism este un criteriu pentru stabilirea gradului de bogăție? Cunosc oameni cu venituri rezonabile, dar care refuză să cumpere un autoturism. Preferă bicicleta sau mijloacele de transport în comun. După cum sunt destui conaționali care au autoturism, dar își iau prânzul la cantina săracilor. De asemenea, prezența rețelei de gaz în localitate ar putea fi considerată un criteriu relativ. Multe comune bogate din zona montană a României nu au rețea de gaz. Lemnul, cărbunele sau electricitatea sunt surse de energie care asigură suficient confort în absența gazului. Necșeștii, de pildă, au pădure sau întrebuințează pentru gătit butelii cu gaz. Sunt, precizez, simple observații sau nedumeriri, chiar nu mi-am propus să contest competența studiului sociologic în baza căruia localitatea din Teleorman a fost desemnată cea mai săracă din țară.
