Deși poate părea o afirmație un pic forțată, la fel ca și un motor, solul trebuie să “”funcționeze corect. Pentru a menține solul în funcționare „la parametrii nominali”, la fel ca și la un motor, trebuie înțeles cum este „construit” și care este modul lui specific de lucru.
În cele ce urmează ne vom referi sumar la câteva dintre caracteristicile de bază ale solului, ca punct de plecare pentru cei care doresc să le aprofundeze.
Tipuri și subtipuri de sol
Orizontul de sol este un strat morfologic distinct în profilul solului, caracterizat prin proprietăți specifice rezultate în procesul de formare a solului (foto 1 – original).
Alcătuirea generală a unui profil de sol este reprezentată în figura 1. Prezența unei asocieri specifice de orizonturi definesc tipurile și subtipurile de sol. Aceste asocieri (foto 2) au dus la definirea a 259 de subtipuri de sol, care înseamnă tot atâtea situații posibile din teren. Pentru simplicarea situației, este necesar a fi identificate subtipurile de sol din fermă și aprofundate caracteristicile acestora.
Fiecare orizont sau suborizont este urmarea unor procese specifice care au acționat în perioade lungi de timp. De exemplu orizontul A, de suprafață, a rezultat în urma unor îndelungi procese de bioacumulare cu formare de humus, având ca rezultat îmbogățirea solului în materie organică bine humificată și intim amestecată cu partea minerală. În funcție de condițiile de formare și de proprietățile pe care le prezintă, mai frecvent se disting trei tipuri de orizont A: orizont A molic (Am), orizont A umbric (Au) și orizont A ocric (Ao). Însă pot fi întâlnite mult mai multe subtipuri de orizont A, fiecare cu caracteristici și implicații specifice.
Ce înseamnă un sol bine structurat?
Structura solului este însușirea acestuia de a se prezenta sub formă de agregate de formă și mărime specifică. Structura poate fi deteriorată (foto 3) relativ ușor prin tasarea solului, lucrul pe ud etc.
Tipurile de structură (foto 4) – definite de forma și aranjarea agregatelor structurale în masa solului – sunt: glomerulară, grăunțoasă, poliedrică, sfenoidală, prismatică, columnară, columnoidă, lamelară. Cea mai bună structură este cea glomerulară și grăunțoasă, la care se referă formularea „sol bine structurat”. Aceste soluri
au spații capilare în interiorul agregatelor și spații mari, lacunare, între agregate. Apa din precipitații pătrunde în spațiile lacunare dintre agregate și de aici în capilare. După ce capilarele se umplu, apa din spațiile lacunare se deplasează în jos, gravitațional, umezind solul pe adâncime mare.
La solul fără structură, componentele nelegate în agregate structurale formează între ele o rețea de spații capilare. Apa din precipitații pătrunde direct prin capilare, dar până la o adâncime nu prea mare (apa capilară nu este supusă gravitației), după care începe să băltească.
Agenții de agregare ai particulelor de sol sunt: complexul coloidal al solului (humusul și argila; humusul are capacitate de agregare de 12 ori mai mare decât argila), carbonatul de calciu, activitatea organismelor, procesul de umezire-uscare și procesul de îngheț-dezgheț al solului.
Cea mai bună structură o au solurile cu: I. conținut mare de humus alcătuit din acizi huminici; II. conținut potrivit de argilă de tip montmorillonit-beidellit; III. humusul și argila să aibă adsorbiți cationi de Ca și Mg.
Dar un sol bine lucrat și bine drenat?
Textura solului este dată de proporția în care solul conține nisip, praf și argilă. Nisipul și praful sunt componente minerale, iar argila este un component coloidal. Textura este o caracteristică foarte stabilă în timp. Depinde de materialul parental pe care s-a format solul și de caracterul procesului de solificare. Pentru încadrarea solului în clase texturale se folosește triunghiul american sau tabele (foto tabel).
Textura influențează și determină lucrările agrotehnice care vor fi aplicate. De asemenea, influențează principalele proprietăți ale solului: permeabilitatea, capacitatea de reținere a apei, capacitatea de încălzire, conținutul în substanțe nutritive, complexul coloidal etc.
În solurile impermeabile sau cu permeabilitate redusă, sub influența excesului de apă pe durată mare de timp, au loc procese de gleizare și stagnogleizare (figura 2) care afectează negativ calitatea solului. Gleizarea are loc sub influența excesului de apă de natură freatică, iar stagnogleizarea are loc sub influența acumulării în sol de exces de apă de natură pluvială. Ambele procese se referă la alternarea în sol a condițiilor pentru reacții de oxidare și de reducere în condiții de exces de umiditate, reacții care afectează în principal fierul și manganul.
Oxidarea este reacția de combinare cu oxigenul și de pierdere de hidrogen. Are loc în mediu aerob. Prin oxidare rezultă compuși ai fierului de culoare roșcată. Mineralele devin mai stabile, insolubile și se depun.
Reducerea este reacția prin care se câștigă hidrogen și se pierde oxigen. Are loc în mediu anaerob. Prin reducere rezultă compuși ai fierului de culoare cenușie sau verzuie-vineție. Formele reduse sunt solubile și pot fi transportate de către apă.
Orizonturile gleice (G) și stagnogleice (W) sunt caracterizate printr-un aspect marmorat, distrugerea structurii și, implicit, creșterea masivității și compactității.
Diminuarea efectelor negative ale excesului de apă se face prin lucrări de drenaj (foto 5).
pH-ul este un rezulat, nu o cauză
pH-ul solului (pondere hidrogeni) este dat de ponderea ionilor de hidrogen din soluția solului. Valoarea neutră este 7. La valori sub 7, apare starea acidă iar la valori peste 7 este starea alcalină. Pentru soluri cea mai bună stare este de ușor acid (pH 6 – 6,5) pentru că majoritatea elementelor minerale sunt în formă ușor accesibilă pentru plante (figura 3 – Ohio Agronomy Guide Oces, 1975).
pH-ul este un indicator al stării solului. De aceea formularea „pH-ul influențează” apreciem că nu este cea mai potrivită, pentru că pH-ul este un rezultat a ceea ce se întâmplă în sol, nu o cauză.
Valori reduse ale pH-ului dau informații că în sol se întâmplă ceva care nu este pe placul plantelor. Acest semnal (de la valoarea de 5,8 în jos), asociat și cu valori ale altor idicatori ai solului (gradul de saturație în baze, prezența aluminiului la nivel de toxicitate etc) stabilesc nevoia și prioritatea de aplicare a amendamentelor (cu carbonat de calciu, oxid de calciu, oxid de magneziu, după caz). Doza de amendament se calculează pentru neutralizarea cauzelor acidității solului. Subdozarea nu este eficientă, iar supradozarea duce la mineralizarea accentuată a materiei organice din sol (situație nedorită).
Cam acestea ar fi „pistoanele motorului” marca sol și cam acestea ar fi locurile unde se reglează „jocul supapelor” pentru a avea ceea ce dorește orice fermier: sol fertil.
Referințe bibliografice: {tefan Puiu și colab. – Pedologie, 1983; Mihalache M. – Pedologie – geneza, proprietățile și taxonomia solurilor, 2006; N. Florea, I. Munteanu – Sistemul român de taxonomie al solurilor, 2012; Dorin Țărău, Daniel Dorin Dicu – Cartarea și bonitarea solurilor/terenurilor, 2014; Traian Demeter – Pedologie generală, 2009; Popescu Cristian, Grecu Florina – Pedologie, 2010; Inventarul forestier național; Diverse pagini web.
Articol publicat in revista Ferma nr. 2 (185) din 1-15 februarie 2017
