În plus, am devenit singura ţară din Uniunea Europeană care plăteşte subvenţii la suprafaţă, iar cei mai mulţi proprietari încasează subvenţia, dar nu lucrează terenul. Cum un hectar costă circa 1000 euro, în câţiva ani şi-au dublat banii fără nici o problemă. Consider că este o lege greşită, care ar trebui urgent anulată, iar plata subvenţiei să se facă şi pe producţie.
Agricultură falimentară, cercetare aşijderea
După cum este firesc, o agricultură falimentară nu poate avea decât o cercetare agronomică falimentară. În prezent, Institutele de Cercetare şi Staţiunile Experimentale duc o lipsă acută de fonduri, au redus numărul de cercetători, iar cei care au rămas nu mai au condiţii normale de lucru.
Mai grav este faptul că pregătirea noilor generaţii de cercetători, prin studii în străinătate şi vizite de documentare, a devenit imposibilă. Deci nu numai prezentul, dar şi viitorul are de suferit.
Urmarea acestei situaţii se poate aprecia şi din grafic. Numai 11 la sută din suprafaţa cultivată cu floarea soarelui în România foloseşte hibrizi creaţi de cercetători români. Restul suprafeţei este ocupat cu hibrizi creaţi în alte ţări, superiori celor româneşti. La fel şi la orzoaică (15%), porumb (16%), lucernă (50%) etc.
Iată, aşadar, cum criza cercetării se reflectă direct în agricultura practică, prin cultivarea unor soiuri şi hibrizi insuficient adaptaţi condiţiilor pedo-climatice ale României, prin recoltele cele mai scăzute (kg/ha) din UE, prin neglijarea oricăror preocupări privind asolamentul, rotaţia culturilor, protecţia mediului etc.
Cauze şi eventuale soluţii
Cine are dreptul să cerceteze cauzele crizei cercetării? Poate Ministerul Agriculturii, poate opinia publică, dar cel mai eficient ar fi ca cei care conduc în prezent destinele cercetării agricole să analizeze cauzele crizei prin care trece acest important domeniu ştiinţific şi să ia cuvenitele măsuri de redresare.
• Una din cauze ar putea fi contradicţia dintre modul vechi de organizare a institutelor şi staţiunilor, care corespundea vechiului regim politic şi economic (IAS – CAP), dar care nu se mai potriveşte cu actualul regim, total diferit.
• O altă cauză ar fi ineficienţa institutelor ultra specializate (cartof, sfeclă, porci, păsări, oi etc.), unităţi greu de utilat cu aparatură de laborator modernă. Pentru orice ţară, oricât de bogată, cercetarea ştiinţifică este un lux, implică mari cheltuieli, rambursate indirect, tardiv sau deloc. În România, cele 19
Institute de Cercetări ultra specializate nu pot fi utilate modern. Nu pot fi pregătite dotările şi cadrele ajutătoare necesare pentru atât de multe institute; costă mult administraţia, cu atât de mulţi directori generali.
• Ca o eventuală soluţie, ar fi bine să ne comparăm cu ţări în care cercetările agronomice sunt bine organizate şi au o eficienţă maximă. Câte institute ale statului sunt implicate în cercetarea agronomică din ţări ca Germania, Franţa, Anglia etc.? Să luăm exemplul lor, cel puţin în structura organizatorică şi în metodele de pregătire a cadrelor de cercetători.
Din această analiză comparativă va reieşi, în primul rând, că este necesară o fuziune organică între institutele de cercetări şi Universităţile agronomice, respectiv între diferitele secţii ale Institutelor şi diferite catedre de specialitate.
Sper ca acest articol să fie începutul unei largi dezbateri, la nivel naţional, care să aibă ca obiectiv adaptarea sistemului de organizare a cercetărilor agronomice la noul regim politic şi economic al României. La aceste dezbateri ar fi bine să participe cadre cu experienţă atât în cercetarea agronomică cât şi din invăţământul superior agronomic.
SCURT ISTORIC AL CERCETĂRII AGRICOLE
Primele experienţe, care au marcat începutul cercetărilor agronomice în România, s-au desfăşurat spre sfârşitul secolului al XIX-lea, din iniţiativa unor mari personalităţi, precum Ion Ionescu de la Brad, P.S. Aurelian, C. Sandu-Aldea şi alţii. Ei au înfiinţat Staţiunea Centrală Agronomică la Bucureşti, (Pantelimon) în anul 1887.
Câteva decenii mai târziu, în 1927, a fost fondat Institutul de Cercetări Agronomice al României (ICAR), ca rezultat al eforturilor depuse de marele om de ştiinţă Gh. Ionescu {işeşti. Acest Institut, cu laboratoare bine echipate şi cu o reţea de staţiuni experimentale în diferite zone pedo-climatice ale ţării, a constituit fundamentul ştiinţelor agronomice în România.
După al Doilea Război Mondial, situaţia economică şi politică din România s-a schimbat fundamental. Proprietatea privată în agricultură a fost anulată şi înlocuită cu proprietăţi de stat (IAS) şi cooperative (CAP). S-a considerat, astfel, ca fiind necesară şi o adaptare a cercetărilor agronomice la noua structură economică şi politică.
Au luat fiinţă institute de cercetări specializate, cu suprafeţe mari de teren agricol, fiecare cu reţeaua ei de staţiuni experimentale. Practic, fiecare secţie a fostului ICAR a devenit un Institut autonom de cercetări. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu fostul Institut de Cercetări Zootehnice (ICZ).
Acest sistem organizatoric, inaugurat în anul 1962, a fost potrivit vremurilor respective, dar a devenit total ineficient după anul 1990, când structura politică şi economică a agriculturii s-a schimbat fundamental.
