În anul 1985 se înființează Institutul de Cercetări Veterinare – Pasteur, care își continuă și astăzi activitatea, iar în anul 1926 ia ființă Institutul Național Zootehnic, ce devine, în anul 1949, Institutul de Cercetări Zootehnice (ICZ). În anul 1944, ICAR-ul avea 20 de stațiuni experimentale zonale, dotate și cu suprafețele de teren necesare cercetărilor agricole, conform Decretului Regal de înființare nr. 1205/04.05.1927.
În anul 1941, prin Decretul – Lege nr. 229/13.08.1941, se înființează Academia de Agricultură din România, cu scopul „de a contribui la progresul cercetărilor științifice în domeniul agriculturii, în sensul ei cel mai larg, și de a dezvolta, în țara noastră, cercetările în această direcție, prin coordonarea și cooperarea activității științifice românești și adunarea documentării necesare pentru folosința agriculturii practice de pe tot cuprinsul țării”. Se remarcă gândirea înaintată pentru acele timpuri, interesul și dorința celor care conduceau agricultura din acea perioadă (Miniștrii Agriculturii și Domeniilor, Uniunea Sindicatelor Agricole) de a sprijini dezvoltarea noii instituții academice, mai ales din punct de vedere material. Cele două institute naționale (ICAR și ICZ) au colaborat în mod susținut cu Academia de Agricultură, care în anul 1945, odată cu instaurarea noului regim politic, este desființată în mod abuziv, fără consultarea membrilor acestui for academic.
În anul 1962 se înființează Institutul Central de Cercetări Agricole (ICCA), în locul ICAR-ului, având în subordine institute de cercetări, secții și stațiuni experimentale zonale, în toate domeniile de activitate agricolă.
În anul 1969, prin Decretul nr. 704/11.10.1969, se înființează Academia de Științe Agricole și Silvice (ASAS), continuatoare a cercetărilor desfășurate timp de peste o sută de ani în țara noastră, căreia, în anul 1992, i s-a atribuit numele savantului agronom român Gheorghe Ionescu – Șișești.
În ultimii 25 de ani, cercetarea agricolă a pierdut 50% din unități și aproape 90% din patrimoniul funciar
În subordinea și coordonarea activităților de cercetare agricolă de către ASAS existau, în anul 1990, 121 de institute și stațiuni de cercetări, cu un patrimoniu funciar de 160.000 ha.
După anul 1990 și până în prezent a urmat perioada cea mai grea pentru cercetarea agricolă din țara noastră, nemaiîntâlnită în cei 130 de ani de activitate prodigioasă în domeniul cercetărilor agricole, a căror contribuție la progresul general al agriculturii din ultimii o sută de ani nu poate fi contestat în nici unul din cele trei regimuri politice traversate. Această situație, manifestată tocmai în această perioadă considerată de democrație lărgită în toate domeniile, determinată și de acțiunea dezinteresată sau voită în aplicarea legislației privitoare la reglementarea fondului funciar al țării, dar și de aplicarea unor acte normative de organizare a unităților de cercetare agricole (ex. Legea nr. 45/2009, Legea nr. 72/2011), a dus la subfinanțarea, aproape totală a cercetării agricole și la deposedarea de terenurile agricole destinate cercetărilor experimentale și producerii de semințe de valoare biologică, în condițiile în care veniturile realizate pe aceste terenuri erau singura sursă de finanțare pentru supraviețuirea acestor instituții de cercetare.
În decursul a numai 20 de ani, în perioada 1990-2010, numărul unităților de cercetare și patrimoniul funciar al acestora s-a redus drastic, astfel: de la 121 de institute și stațiuni de cercetare au mai rămas 60 (mai puțin cu 50%), iar din cele 160.000 ha mai există cca 25.000 ha (16%).
Situație organizatorică, financiară, umană și existențială fără precedent
De asemenea, în toată această perioadă de după anul 1990, aceste unități de cercetare nu au primit de la bugetul de stat nici o finanțare, deși Legea nr. 45/2009 și în Bugetele anuale de venituri și cheltuieli ale unităților se prevedeau diferențele de cheltuieli acoperite de la stat. Consecințele acestei situații, fără precedent în cei 130 de ani de cercetare agricolă, au avut urmări grave de natură organizatorică, profesională, umană și juridică, ce continuă și astăzi, manifestate în toate direcțiile:
• toate unitățile au fost deposedate în proporție de 20-100% de terenurile avute în administrare, care reprezentau singura sursă de „supraviețuire” a acestora;
• reducerea drastică a personalului de cercetare (cercetători titulari, tehnicieni) de la 3000, în anul 1990, la mai puțin de 350 în prezent, din care peste 60% sunt pensionari cu normă de cercetare în continuare;
• diminuarea fondurilor de finanțare și neplata salariilor, pe perioade mari de timp, au determinat plecarea masivă a cercetătorilor cu recunoaștere națională și internațională, dar și a tinerilor cu vocație în cercetarea științifică, a căror înlocuire va fi greu de realizat;
• pentru păstrarea patrimoniului funciar și a celorlalte mijloace materiale, aproape toate unitățile de cercetare, fără voința lor, au fost atrase în sute de procese, pe rolul tuturor instanțelor de judecată, în care dualitatea reclamant – pârât era reciprocă: unitățile de cercetare acționau în justiție unele instituții ale statului (Guvern, Ministerul Agriculturii, ADS etc.), pentru garantarea și asigurarea integrității patrimoniale, iar instituțiile de stat (ANAF, Curtea de Conturi) acționau (în instanțe sau prin sechestrarea și valorificarea unor bunuri materiale) pentru recuperarea unor prejudicii, rezultate din neplata unor datorii la fondurile de stat. Din nefericire, această hărțuire permanentă a unităților de cercetare, în ultimii 20 de ani, au agravat și mai mult situația organizatorică, financiară, umană și existențială, fără posibilitatea unei alternative viabile și legale la actuala stare.
În discuție, oportunitatea activității de cercetare agricolă în țara noastră
În toată perioada de după 1990, reprezentanții Academiei, ai institutelor și stațiunilor de cercetare și-au manifestat pe toate căile posibile (în justiție, în discuție cu instituțiile de stat, în mass-media locală sau națională) punctele de vedere pentru redresarea activității de cercetare agricolă, dar factorii decizionali nu s-au implicat suficient în rezolvarea legală și profesională a situației cercetării agricole din țara noastră. Din nefericire, tot mai mulți dintre cei care lucrează în domeniul agricol sau în alte domenii apropiate se întreabă dacă mai este oportună activitatea de cercetare agricolă în țara noastră, în condițiile în care aceasta este subfinanțată aproape în totalitate. Fără îndoială, cercetarea agricolă a suferit un anumit regres în activitatea sa, dar printr-un efort conjugat de natură organizatorică și financiară, aceasta poate să-și recapete forța necesară gestionării științifice durabile a agriculturii din țara noastră. Această atitudine este garantată, astăzi, și de creșterea importanței cercetării agricole naționale în toate țările UE, în comparație cu situația existentă în țara noastră. În acest sens se poate exemplifica cu modul în care este organizată și finanțată cercetarea agricolă din unele țări, comparabile cu condițiile naturale din România, cum este Franța, care are o suprafață agricolă de două ori mai mare (28 milioane hectare) decât România.
Soluții pentru revigorarea cercetării naționale
În România, în ultimii 25 de ani, fiecare guvernare și schimbare la nivelul Ministerului Agriculturii a venit cu diverse modificări de reorganizare a activității de cercetare agricolă, dar nici o variantă nu a fost viabilă pentru a fi și aplicată. La prima întâlnire, în aula ASAS, de la începutul lunii decembrie 2015, noul ministru al agriculturii, Achim Irimescu, s-a arătat îngrijorat de situația unităților de cercetare (cu cele peste 150 de milioane de lei datorii) și a promis luarea unei decizii rapide de anulare a datoriilor, de reorganizare și de finanțare corespunzătoare a cercetării. În condițiile în care cercetarea ar fi finanțată, conform Legii nr. 45/2009, cu filă distinctă de la bugetul de stat în bugetul Ministerului Agriculturii, la nivelul de cel puțin 1% din contribuția agriculturii la formarea PIB-ului (care este de 5-6%), atunci cercetarea agricolă ar putea fi revigorată.
Gestionarea și progresul agriculturii, oriunde pe acest Pământ, se bazează pe rezultatele cercetărilor științifice, care se aplică, de regulă, zonal sau local, în funcție de condițiile naturale ale zonelor agricole, cu tehnologii și produse ale cercetărilor (soiuri, hibrizi, semințe etc.) adaptate acestor zone. De aceea, cercetarea agricolă, în orice țară a lumii, are o anumită specificitate, fiind susținută și finanțată de toți cei care elaborează, practică și gestionează politicile agricole.
LIDERUL AGRICULTURII EUROPENE ARE ÎN SPATE UN SISTEM DE CERCETARE BINE ORGANIZAT ȘI PUTERNIC FINANȚAT
Cercetarea agricolă din Franța este organizată în cadrul Institutului Național de Cercetări Agricole (INRA) și structurată în mai multe unități: 17 centre de cercetare (institute) și 249 de stațiuni experimentale zonale (asemănător cu structura organizatorică a Academiei de Științe Agricole și Silvice). În activitatea de cercetare, în anul 2015, personalul de cercetare cuprinde cca 10.000 de persoane, din care: 2000 cercetători atestați, 2500 cercetători stagiari (din care: 500 doctoranzi remunerați), 6500 ingineri de diverse specialități (numai în aplicarea matematicii și informaticii în studiile de cercetare agricolă lucrează peste o sută de cercetători matematicieni). Din acest punct de vedere, în Franța există în medie un cercetător pentru 3300 ha teren agricol, iar în România, în prezent, un cercetător se raportează la o suprafață agricolă de cca 40.000 ha.
De asemenea, din punct de vedere financiar, cercetarea agricolă din Franța are un buget anual (2015) de un miliard de euro, din care 80% de la bugetul de stat și 20% din proiecte competenționale sau din credite publice cu dobândă scăzută. În România, pentru anul 2016, prin Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, cercetarea agricolă are alocată suma de 96,62 milioane lei (cca 2,14 milioane euro) (mai mare cu 133% decât în anul 2015). Această sumă raportată la nivelul fiecărui cercetător este de numai 5300 de euro în România (față de aproximativ 100.000 de euro în Franța), iar la nivelul suprafețelor agricole existente în cele două țări, pentru un hectar revine suma de 30 euro și de numai 0,15 euro în România (de două sute de ori mai puțin!). La aceste comparații, comentariile devin inutile, cu o excepție: agricultura Franței este pe primul loc în UE și între primele trei țări pe plan mondial (la producții realizate și la valorificarea produselor), în condițiile în care România importă peste 70% din produsele agroalimentare.
Toate instituțiile de cercetare agricolă din Franța sunt subordonate Institutului Național de Cercetări Agronomice (INRA) și în coordonarea Ministerului Agriculturii, prin care se gestionează finanțarea de la bugetul de stat.
Articol publicat in revista Ferma nr.1(162) 1-31 ianuarie 2016
