Anul agricol 2013-2014 este atipic. După o toamnă foarte lungă şi relativ secetoasă, a urmat o iarnă târzie cu temperaturi peste media climatologică, în cea mai mare parte a Moldovei. În primele două decade ale lunii ianuarie, în majoritatea zilelor s-au înregistrat temperaturi diurne de 10-13 grade C şi foarte multe nopţi cu temperaturi pozitive.

Primul val de frig, de -5-7 grade, cu ploi îngheţate şi cu o ninsoare palidă, a venit abia după 20 ianuarie. Plantele de cereale şi de rapiţă au fost îmbrăcate într-o “armură” de gheaţă, de 1-2 mm în grosime, astfel că vântul dinaintea ninsorii a reuşit să frângă o mulţime de frunze. A urmat o ninsoare de câţiva centimetri, strat care n-a reuşit să acopere nici jumătate din înălţimea plantelor.

Temperaturile au scăzut foarte repede la -12-14 grade C şi, cu toate că în zilele următoare a fulguit 1-2 cm pe zi, tot nu s-a realizat acoperirea totală a culturilor cu dorita plapumă de nea. După 4-5 zile de ninsori, dar cu temperaturi maxime care n-au urcat peste -10 grade C şi cu temperaturi nocturne de -14-15 grade C, stratul de zăpadă a ajuns la 20-25 cm, repartizat însă neuniform, din cauza vântului.

RAPIŢA
Iarna blândă a “bulversat” ciclul fiziologic al plantelor

Rapiţa este o plantă a zonelor temperate cu ierni blânde, veri răcoroase şi umede. Iarna, rezistă până la -15-18 grade C, chiar fără strat de zăpadă, dacă gerul nu survine brusc şi dacă solul nu e prea umed (Fitotehnie, Editura I.I.de la Brad, Iaşi, 2001).

În zona de cultură din jumătatea de nord a Moldovei, rapiţa s-a semănat în epoca optimă (25.08-05.09) şi chiar anterior acesteia. Acolo unde sămânţa a găsit condiţii optime de germinare, a răsărit uniform şi a profitat de cele 2-3 ploi pentru dezvoltare. Toamna prelungă şi caldă a impus un tratament cu substanţe fungice şi regulatori de creştere, mai ales în fermele unde s-a semănat înaintea epocii optime.

Efectul retardant al substanţelor aplicate a fost foarte evident, pentru că orice substanţă în condiţii optime de climă şi de vegetaţie tinde către un efect maxim, uneori chiar dăunător. Nu întâmplător, unele suprafeţe au intrat în iarnă într-o stare de vegetaţie precară, cu clorozare sau antocianizare pronunţate. Se poate ca aceste culturi să reziste mai bine la temperaturile brusc negative descrise anterior, dar efectul fitotoxic va avea urmări.

Însă, majoritatea fermierilor s-au bucurat de evoluţia vegetativă a plantelor de rapiţă, sperând că frigul va opri dezvoltarea culturii în stadiul ideal de intrare în iarnă. Ferestrele dese de desprimăvărare au “bulversat” ciclul fiziologic al plantelor, generând periodic o repornire în creştere şi implicit mărirea turgescenţei celulare.

Tocmai aici este motivul pentru care fenomenul climatic descris la început poate fi dezastruos, cu toate că teoretic rapiţa rezistă la -18 grade C, iar aici nu s-a coborât, încă, sub -15 grade C, existând un strat de zăpadă de 20 cm (foto 2 – 27.01.2014).

În poze (foto 1 şi 2) redăm stadiul culturii la data de 15 ianuarie 2014 în ansamblu şi în detaliu ca sistem radicular şi foliaj, precum şi efectul încă nemanifestat vizibil al gerului dinainte de căderea zăpezii.

GRÂUL
Criptovegetaţia şi procesele fiziologice din plantă

Grâul, cu o călire desfăşurată normal, poate rezista iarna până la -23 grade C la nivelul nodului de înfrăţire. Pericolul de degerare a grâului apare numai dacă plantele, necălite, sunt surprinse de ger; acelaşi pericol există şi dacă plantele s-au “decălit” în ferestrele iernii sau la desprimăvărare. În aceste condiţii, datorită creşterii temperaturii, plantele absorb apa, se hrănesc şi ţesuturile devin turgescente.

Aparenta stagnare a vegetaţiei plantelor de grâu pe timpul iernii este totuşi o etapă de vegetaţie importantă, numită criptovegetaţie, proces ce cunoaşte două faze importante: vernalizarea şi călirea plantelor.

Rezultatele cercetărilor au evidenţiat importanţa metabolismului scăzut în timpul iernii la soiurile de grâu rezistente la ger, ceea ce corespunde unei stări profunde de hibernare. S-a stabilit, de asemenea, importanţa şi rolul acumulării, mai ales în frunze, a metaboliţilor specifici (prolină) şi a fitohormonilor şi relaţia directă cu gradul de rezistenţă la ger (Petcu şi colab.,1993)

La majoritatea speciilor de plante, temperaturile joase pozitive au o influenţă profundă asupra iniţierii şi dezvoltării organelor de reproducere, în acest scop plantele anuale necesitând temperaturi scăzute în primele faze de creştere. Procesul se numeşte vernalizare (iarovizare).

Vernalizarea este un proces biochimic ce reprezintă dobândirea sau accelerarea capacităţii de înflorire sub influenţa temperaturilor scăzute. Sub influenţa temperaturilor scăzute imediat după germinaţie, de 4-10 grade C, în noua plantulă se sintetizează un hormon cu rol în formarea viitoarelor flori, numit vernalina.

Acest hormon nu este specific, ci are o acţiune inductivă interspecifică şi intergenerică. Natura chimică a acestei substanţe nu a fost încă determinată. Vernalizarea provoacă o creştere considerabilă a precursorilor auxinelor, de exemplu, aminoacidul triptofan, urmată de o creştere a conţinutului de auxine libere.

La grâu, acumularea auxinelor libere are loc în primele 6 zile de vernalizare. Giberelina, spre exemplu, hormon auxinic, aplicată la grâul de toamnă, redă capacitatea de reproducere a plantei, chiar dacă nu a trecut prin procesul de vernalizare.

Călirea plantelor este un proces destructiv ca evoluţie de moment, dar foarte important în viitorul fiziologic şi reproductiv al culturii. Temperaturile scăzute au un efect negativ asupra viabilităţii polenului, precum şi asupra numărului de boabe din spic. De aceea, plantele trebuie să fie dezvoltate suficient până la venirea iernii, astfel încât călirea să se facă în condiţii optime. Pentru aceasta, planta trebuie să acumuleze în celule o cantitate suficientă de glucide, care îi va asigura protecţia.

Acumularea zaharurilor are loc în perioada de înfrăţire, în zilele însorite de toamnă, la 10-15 grade C şi la temperaturi mai scăzute (0-6 grade C) în timpul nopţii. Grâul realizează acest proces într-un interval de 15-20 zile, iar la sfârşitul acestei perioade el poate rezista la temperaturi de -12 grade C la nivelul nodului de înfrăţire. Pe măsură ce temperaturile scad până la -10 grade, plantele elimină din celule o cantitate însemnată de apă liberă, concentraţia sucului celular creşte iar rezistenţa la îngheţ se măreşte, astfel că plantele pot rezista la -18…-23 grade C la nivelul nodului de înfrăţire.

Riscul fructificării timpurii

În condiţiile unei bune tehnologii, în jumătatea de nord a Moldovei, culturile de grâu au arătat foarte bine (foto 3). Există cazuri multiple însă – acolo unde s-a depăşit nepermis epoca optimă de semănat, în condiţiile unei toamne secetoase – în care să se înregistreze o răsărire sub 50% şi neuniformă.
Grâul are un “ceas biologic” mai performant decât rapiţa şi nu reacţionează atât de sensibil la ferestrele iernii.

El nu se “trezeşte” atât de uşor la creşterea anormală a temperaturii în perioada de criptovegetaţie. Problema se pune totuşi cu o anumită rezervă. Suma gradelor de temperatură, acumulate deja, vor determina parcurgerea mai rapidă a proceselor de reproducere, existând riscul unei fructificări timpurii, forţate, fără aportul potenţial al acumulărilor nutritive din sol. De asemenea, cu toată umiditatea existentă acum, culturile nerăsărite şi/sau neînfrăţite sunt afectate de gerul de dinaintea ninsorii, existând riscul de a nu mai răsări. Iar înfrăţirea va fi sterilă.

Cu toate acestea însă, grâul de dinainte de ninsoare stă foarte bine acum sub plapuma generoasă de zăpadă (foto 4 – 27 ianuarie 2014).