Grâul este cea mai cultivată plantă în lume și a patra cultură mondială ca producție după trestia de zahăr, porumb și orez. Pe locul 2 ca suprafață se află porumbul.

Ce veţi găsi în articol?

1. Pe scurt despre grâu: definire, clasificare
2. Fenofaze ale culturii de grâu
3. Cerințele culturii de grâu față de factorii de mediu
4. Tehnologia de cultură a grâului: plante premergătoare, pregătirea terenului, fertilizarea, semănatul
5. Protecţia fitosanitară a culturii de grâu

• Combaterea bolilor
• Combaterea dăunătorilor
• Prevenirea căderii lanurilor

6. Recoltarea grâului
7. Indicii de calitate a recoltei de grâu

Pe scurt despre grâu: definire, clasificare

Grâul este considerat cultura agricolă cu cea mai mare suprafaţă cultivată pe plan mondial, aceasta fiind de peste 220 milioane hectare. În ţara noastră suprafaţa cultivată cu grâu este de cca. 25% din suprafaţa arabilă şi 40% din suprafaţa semănată cu cereale.

Grâul ca specie are o foarte mare plasticitate ecologică, fiind cultivat de la nivelul mării până în zonele montane la înălțimi de 4.000 de metri.

Din punct de vedere al încadrării botanice, grâul face parte din genul Triticum, familia Poaceae. Sub numele comun de „grâu” sunt cunoscute mai multe specii din genul Triticum. După ultima clasificare acceptată (J. Mac Key, 1963) în genul Triticum sunt incluse:

– o secție diploidă (2n = 14), cu o specie de grâu;

– o secție tetraploidă,  (2n = 28), două specii, una cu o subspecie și o specie cu 9 subspecii și convarietăți;

–  o secție hexaploidă (2n = 42), cu două specii și 6 subspecii.

Grâu comum (Triticum aestivum ssp. vulgare) – ocupă majoritatea covârșitoare a suprafețelor cultivate cu grâu. Grâul comun face parte din secția hexaploidă. Grâul comun este de tipul cu bob golaș, adică rahisul nu se rupe la treierat și bobul iese din învelitoarea formată din palei și glume. Din această specie în cultură se cunosc o gamă foarte mare de soiuri (de ordinul miilor), atât aristate cât și nearistate, de toamnă și de primăvară.

Grâul comun are mai multe varietăți care se diferențiază prin prin prezența sau absența aristelor, culoarea aristelor, culoarea boabelor, pubescența și culoarea glumelor, etc. Cele mai multe dintre soiurile cultivate fac parte din varietățile:

• erythrospermum – aristate, bob roșu, spic alb, glume fără perișori;
• ferruginum – aristate, spic roșu, bob roșu, glume fără perișori;
• lutescens – nearistate, bob roșu, spic alb, glume fără perișori;
• milturum – nearistate, spic roșu, bob roșu, glume fără perișori.

Grâu durum sau grâu arnăut (Triticum turgidum conv. durum) urmează din punct de vedere al suprafețelor ocupate cu grâu. Grâul durum face parte din secția tetraploidă și este de tipul cu bob golaș. Cele mai multe soiuri cultivate fac parte din varietățile:

• coerulescens – ariste negre, spic negru, boabe albe, glume cu perișori;
• apulicum – ariste negre, spic roșu, boabe albe, glume cu perișori;
• melanopus – ariste negre, spic din capacitatea capilară pentru apăalb, boabe albe, glume cu perișori;
• hordeiformis – ariste albe, spic roșu, boabe albe, glume fără perișori.

În multe lucrări grâului durum i se spune și grâu tare. Din aceste punct de vedere părerile sunt împărțite. Sunt autori și amelioratori care cred că numele speciei trebuie să fie „grâu durum”, iar sintagma de „grâu tare” să fie atribuită soiurilor cu bob sticlos din specia de grâu comun.

Celelate specii, subspecii și convarietăți de grâu au o mare importanță în crearea de soiuri, dar ocupă suprafețe mici în cultură.

Fenofaze ale culturii de grâu

Pentru a identifica cât mai corect fenofazele parcurse de planta de grâu din faza de bob și până la maturitatea de recoltare, uzual se folosește scala BBCH. Aceasta are 10 stadii principale de creștere împărțite fiecare în substadii, rezultând 100 de faze de creștere.

Din punct de vedere practic, durata de vegetație poate fi împărțită în 4 perioade.

1. Vegetația activă din toamnă se întinde de la răsărit și până la sfârșitul înfrățitului sau până la intrarea în perioada de repaos hibernal.

În această perioadă rădăcinile embrionare ajung la 40 – 100 cm adâncime. Rădăcinile adventive sau coronare (din nodul de înfrățire) sunt superficiale (5 – 10 cm adâncime).

Înfrățirea începe după diferențierea funzei a treia, la cca 15 – 20 zile de la răsărire în condiții de umiditate suficientă și durează cca. 40 de zile. Fenofaza continuă până la scăderea temperaturii sub 5⁰C. În această fenofază este foarte important ca plantele să acumuleze o cantitate cât mai mare de zaharuri și proteine pentru a avea o rezistență cât mai bună la ger.

Călirea plantelor este un proces complex și de durată și cuprinde:

• în prima fază acumularea de zaharuri și proteine pe parcursul perioadei de înfrățire;
• în faza a doua (cu o durată de 20 – 30 de zile), eliminarea de apă liberă din celule și, implicit, creșterea concentrației de zaharuri și proteine în sucul celular.

2. Vegetația de peste iarnă (hibernală sau criptovegetația). Absorbția azotului are loc și la temperaturi scăzute, de 0 – 5⁰C. Fotosinteza a fost pusă în evidență și la temperatura de -5⁰C.

În această perioadă, în funcție de evoluția climatică, plantele alternează între perioade de vegetație lentă și perioade de repaos. În iernile calde, în așa numitele ferestre de vegetație, plantele pot completa sau chiar parcurge o parte importantă a fenofazei înfrățitului dacă aceasta s-a derulat cu dificultate în toamnă.

3. Regenerarea de primăvară. Convențional se consideră că plantele intră în această perioadă odată cu dezghețul solului și se termină odată cu începutul alungirii tulpinii. Perioada calendaristică de tranziție de la vegetația de iarnă la regenerarea de primăvară diferă foarte mult de la un an la altul, iar în unii ani cu ierni blânde tranziția este greu de demarcat.

Regenerarea de primăvară a plantelor se face în mare măsură pe baza rezervelor de azot acumulate în plantă peste iarnă.

4. Creșterea intensivă. În această perioadă într-un interval de cca 90 de zile se formează 95% din întreaga biomasă a plantei. În această perioadă plantele au cea mai mare nevoie de apă și de substanțe minerale.

În această perioadă are loc diferențierea spicului și formarea organelor florale. În fenofaza de „spic 1 cm” spicul și organele florale sunt deja formate. Stresul climatic sau nutrițional din această fenofază limitează producția fără posibilitatea de a mai face corecții. Nu se mai pot adăuga elemente de producție suplimentare, doar valorifica cele formate.

Sistemul radicular predominat devine cel din rădăcinile formate din nodul de înfrățire. Acesta crește accentuat de la începutul alungirii paiului și până la înspicare și încetează creșterea în faza maturității în lapte.

Cerințele culturii de grâu față de factorii de mediu

PRINCIPALUL FACTOR DE PRODUCȚIE ÎN AGRICULTURĂ ESTE OMUL.              

Temperatura

                        Ca și linie generală, în zona temperată sunt considerate favorabile pentru grâu:

• temperaturile scăzute la începutul vegetației;
• temperaturile moderate în perioada de creștere și dezvoltare intensă;
• temperaturile ridicate în perioada de coacere.

Între soiurile de grâu sunt diferențe importante în ceea ce privește rezistența la gerurile de peste iarnă. Cele mai multe soiuri prezente în piață rezistă la -15⁰C … -20⁰C la nivelul nodului de înfrățire. Ținând seama de faptul că nodul de înfrățire este acoperit cel puțin cu un strat de pământ (posibil și cu un strat de zăpadă) pot fi pierderi de plante, dar se întâmplă destul de rar ca o cultură să fie compromisă din cauza gerului. Totuși acest aspect nu trebuie neglijat în contextul actual când materialul biologic se mișcă foarte ușor pe plan mondial. Dealtfel în experiențele pe care le facem în fiecare an am avut soiuri care au înghețat peste iarnă, soiuri la care partea aeriană a fost distrusă de ger și soiuri la care spicul principal a fost distrus de înghețurile târzii și la care producția s-a realizat doar pe frați.

                        Risc mare de înregistrare de pierderi de plante prin îngheț sunt atunci când survin brusc perioade de ger, înainte de faza de călire sau după perioade cu vreme caldă. În aceste situații și pe teren neacoperit de zăpadă plantele pot să înghețe și la temperaturi negative care nu au coborât la limita normală biologică.

                        În condițiile din țara noastră grâul necesarul de temperatură a grâului este

• pentru răsărire de 100 – 140⁰C temperaturi peste 0⁰C (în funcție de soiul cultivat). La o temperatură de 15 – 18⁰C și o umiditate accesibilă în stratul arabil echivalentă cu cca 30 mm precipitații grâul poate să răsară și în 4 – 5 zile. Ca și durată a răsăririi se apreciază

– optimă – până la 10 zile;

– bună – 11 – 15 zile;

– satisfăcătoare – 16 – 20 zile;

– puțin favorabilă – 21 – 30 zile;

– nefavorabilă – peste 30 zile.

• pentru înfrățire – temperaturi între 5 – 10⁰C.
• la desprimăvărare, până la alungirea paiului – temperaturi între 8 – 10⁰C.
• în perioada alungirii paiului – temperaturi între 14 – 18⁰C.
• la înspicare – temperaturi între 16 – 18⁰C.
• la înflorire, polenizare, fecundare – temperaturi între 11⁰C noaptea și 25⁰C ziua (ideal 16 – 20⁰C).
• la umplerea bobului – temperaturi în jurul a 20⁰C.

                        Pentru a diferenția spic cele mai multe soiuri de grâu au nevoie să parcurgă o perioadă cu temperaturi scăzute. Procesul se numește vernalizare sau iarovizare. Temperaturile nu trebuie să fie neapărat negative. Pot fi și de 1 – 2⁰C, numai că procesul durează mai mult. Din punct de vedere al nevoii de frig soiurile de grâu se împart în:

• soiuri tipice de toamnă – au o nevoie mai mare de temperaturi scăzute și, în general, un potențial de producție mai mare;
• soiuri de toamnă-iarnă – cu o nevoie ceva mai redusă de temperaturi scăzute;
• soiuri de primăvară – cu o nevoie foarte redusă de temperaturi scăzute și o rezistență scăzută la ger. Se seamănă numai primăvara.
• soiuri umblătoare – se pot semăna și toamna și primăvara.

Timpurietatea unui soi dată de momentul înfloritului nu se corelează strict cu intensitatea nevoii de frig.

Deși sunt diferite ipoteze, nu am găsit referințe clare care să poată explica intimitatea procesului de diferențiere a celulelor care vor forma spicul și organele florale. Ipoteza prezenței unui (unor) hormoni în tinerele plăntuţe a fost infirmată în iarna 2016 – 2017 când grâul semănat în luna noiembrie a răsărit în luna martie, iar boabele nici măcar nu au încolțit în sol.

Soiurile de toamnă de seamănă de la sfârșitul lunii septembrie – începutul lunii noiembrie și ajung la maturitate în decada a treia a lunii iunie – prima decadă a lunii iulie.

Apa

Pentru o producție satisfăcătoare grâul are nevoie de cel puțin 225 mm precipitații pe toată perioada de vegetație, iar nivelul optim este în jurul cantității de 600 mm precipitații. Răsărirea are loc în condiții optime la un conținut în apă al solului de 70 – 80% din capacitatea capilară pentru apă. Limita inferioară este de 40% din capacitatea capilară pentru apă. Pentru răsărire bobul absoarbe apă în cantitate de 25 – 35% din greutatea sa.

În zona țării noastre ideal este ca plantele să intre în iarnă (în perioada de repaos) după înfrățit. Pentru parcurgerea fenofazei de înfrățit grâul are nevoie de o perioadă de vegetație activă de cca. 50 – 55 zile de la răsărit. Aceasta presupune apă disponibilă pentru plante și temperaturile potrivite.

Nevoia de apă (din precipitații sau din rezerva solului) crește pe măsură ce masa vegetală a lanului sporește. Lipsa apei influențează negativ capacitatea de producție, atât direct cât și indirect prin îngreunarea accesibilității elementelor minerale din sol.

Lipsa apei din sol corelată cu temperaturile ridicate ale aerului (perioade de arșiță) și/sau cu vânturile fierbinți pot duce la șiștăvirea accentuată a boabelor, sau boabele din partea superioară a spicului nu se mai formează. Frunza stindard poate căpăta prematur nuanțe de galben. Fenomenul este cunoscut ca „pălirea grâului”.

Rezerva de apă din sol este influențată și de planta premergătoare, cu deosebire în anii cu deficit de precipitații când se poate ajunge la situații catastrofale (chiar în acest an, 2020), cultura de grâu putând fi compromisă în totalitate.

Excesul de apă în stratul arabil, chiar fără băltire, stânjenește creșterea și dezvoltarea plantelor. Dacă excesul de apă este de lungă durată plantele pot pieri. Băltirea apei mai lungă de câteva zile duce la pierirea plantelor.

Apa este factor limitativ în cultura grâului. Pentru a ajuta la echilibrarea hidrică a solurilor (adică a favoriza acumularea de apă sau eliminarea excesului de apă) fermierul trebuie să aplice asupra solului o serie de lucrări specifice zonei și subtipului de sol. Foarte important este ca aceste lucrări să fie executate la momentul potrivit, mai ales acum când avem acces la prognoze climatice. Dar atenție!, sunt prognoze, nu promisiuni.

Solul

Ca și multe alte plante cultivate, grâul preferă soluri fertile, bine drenate, cu o bună capacitate de acumulare a apei și un pH ușor acid.

Însă ce preferă grâul nici nu mai contează. Datorită importanței covârșitoare pe care o are pentru hrana omenirii grâul se cultivă pe suprafețe foarte mari și pe subtipuri foarte variate de sol. Ce condiții preferă grâul ca specie contează numai pentru a adapta tehnologia de cultură condițiilor concrete de sol și climă și prin aceasta să putem pune la dispoziția plantei condiții cât mai apropiate de cerințele pe care le are.

Din punct de vedere al favorabilității solului există și o zonare a producției de grâu. O considerăm de importanță practică mai redusă pentru ferma agricolă luată ca entitate economică fie și numai din considerentul că solurile cu fertilitate naturală ridicată sunt situate în zone deficit de apă.

Datorită importanței grâului coroborată cu diversitatea de condiții de cultivare, unele mai departe de performanță economică pe resursă naturală, unele state acordă sprijin important pentru susținerea acestei culturi.

Tehnologia de cultură

Pentru producții record este valabilă o singură tehnologie: dați plantelor ce-și doresc și vă vor da ce doriți. Atenție: excesele dăunează! Dar de ce, în anul 2020, încă se dorește producție record și nu se dorește profit record?

Personal, producția maximă în experiențe a fost de 12.480 kg/ha la un nivel de fertilizare de N 119 : P 67 kg/ha. În fermă producția maximă a fost de 12.300 kg/ha la un nivel de fertilizare de N 105 : P 60 kg/ha. Deci nu cantitatea de îngrășăminte este cheia producțiilor mari. Toate detaliile contează. Atenție la ce urmează.

Stabilirea locului în asolament.

Într-o fermă specializată în cultura mare ponderea cerealelor păioase în structura de culturi este bine să fie în jur de 50%. Aceasta este o cifră de orientare generală care trebuie ajustată în fiecare an în funcție de mai multe criterii, între care enumerăm câteva.

1. Contextul economic, favorabil sau nefavorabil.
2. Parcelele disponibile la amplasare, în special subtipul de sol și alte riscuri caracteristice: secetă a solului sau exces de apă, pH, accesibilitate la lucrările de executat, etc.
3. Plantele premergătoare potențiale.
4. Plante foarte bune premergătoare sunt cele care eliberează terenul devreme: leguminoasele pentru boabe (mazăre, fasole, măzăriche), rapița, porumbul pentru siloz, cartofii timpurii, monocultura maximum 2 ani, etc.
5. Plante bune premergătoare sunt cele care nu eliberează terenul târziu (permit lucrarea solului la o calitate bună) și care nu sunt foarte mari consumatoare de apă: hibrizii timpurii de porumb, floarea soarelui, sfecla recoltată timpuriu, soiuri timpurii de soia, etc
6. Plante slabe premergătoare pentru grâu sunt cele care eliberează terenul târziu și/sau sunt mari consumatoare de apă: hibrizii tardivi de porumb, floarea soarelui în anii secetoși, soiurile tardive de soia, lucerna (în special în anii secetoși și dacă lucerniera nu se desființează devreme), etc.

Din cele de mai sus se poate ușor observa că cele mai mari suprafețe de grâu nu se seamănă în cele mai bune amplasamente.

Alegerea soiului de grâu potrivit

Și aici omul este măsura tuturor lucrurilor. După care urmează, fără nici o urmă de îndoială, stabilirea structurii de soiuri.

Paleta de soiuri disponibile a fi semănate este foarte largă. Aceasta este în egală măsură o binecuvântare și un blestem pentru fermieri.

Bazat pe rezultatele din propriile experiențe (cu peste 2.000 de variante experimentale până în prezent) soiurile de grâu au un tipar comportamental caracteristic. Din acest punct de vedere sunt:

– soiuri cu acumulare cantitativă. În acest tipar comportamental intră soiuri care alocă resursele disponibile către elementele cantitative de producție. Adică au un potențial de producție foarte mare (ex. 9.000 – 10.000 kg/ha), dar de calitate normală de panificație (de ex. 23 – 26% gluten).

– soiuri cu acumulare calitativă. Aici intră soiuri care dau o recoltă de calitate deosebită, amelioratoare de panificație (ex. 34 – 35% gluten), dar au un potențial de producție mai redus (ex. 6.000 – 7.500 kg/ha).

– soiuri intermediare.

Încă nu am întâlnit soiul care să dea cea mai mare producție de cea mai bună calitate.

În anii cu stres climatic unele soiuri își pot schima aleatoriu comportamentul în funcție de natura factorului de stres, momentul de apariție, durată și intensitate. Spre exemplu am întâlnit un soi care uzual avea o producție de 7.500 – 9.000 kg/ha la o acumulare de gluten de 24 – 25%. Într-un an cu o primăvară foarte ploioasă a avut o producție de 5.000 – 5.500 kg/ha și o acumulare de gluten de 42 – 44%.

Pe lângă aceste tipare comportamentale caracteristice nu trebuie uitat nici un moment faptul că fiecare soi este o entitate biologică distinctă cu calități și sensibilități specifice. Sensibilitățile în special pot fi de natură foarte diferită (de ex. la secetă, la densitatea lanului, la căderea plantelor, la ger, la boli de colet sau ale spicului, etc.). Toate acestea, corelate cu ritmul caracteristic de parcurgere al fenofazelor și cu apariția cu neregularitate al factorilor de stres climatic fac ca alegerea celor mai potrivite soiuri să fie o treabă delicată și care necesită observații atente și surse de informare credibile.

Din punct de vedere al momentului înspicatului, în piață sunt de la soiuri timpurii (care înspică în 02 – 03 mai) până la soiuri tardive (care înspică între 20 – 30 mai). Deși teoretic soiurile tardive au potențial de producție mai mare, practic sunt mai afectate de secetă și de arșiță și nu își pot manifesta acest potențial.

Din toate aceste motive este bine ca, în funcție de suprafața cultivată cu grâu, să fie luate în cultură de la 2-3 la 6-7 soiuri. Repartizarea fiecărui soi se va face în funcție de caracteristicile de sol ale fiecărei parcele și în funcție de planta premergătoare.

Tocmai datorită acestei complexități evităm să dăm aici nume de soiuri care pot fi luate în cultură fără a fi cunoscute suficient de cititor și fără a li se aplica anumite măsuri tehnologice caracteristice.

Câmpul de experiență este singura metodă obiectivă de a stabili comportamentul și performanța soiurilor. Chiar și în câmpul de experiență o diferență între soiuri mai mică de 4-5% trebuie privită cu reținere. Cu atât mai mult sunt încărcate de erori rezultatele obținute prin alte modalități (aliniamente comparative, informații din vecini, etc.).

Pregătirea terenului

Fără a intra în prea multe detalii, sistemul de lucrări al solului pentru cultura grâului trebuie să asigure un sol moblizat și fără bulgări mari pe o adâncime de cca 18 – 20 cm, așezat, nivelat și cu patul germinativ bine mărunțit (nu excesiv).

Lucrarea de bază poate fi arătura, scarificarea sau lucrarea cu discul greu. Aceasta se execută cât mai repede după eliberarea terenului de către planta premergătoare. În cazul în care solul este prea uscat, după eliberarea terenului de face imediat dezmiriștitul, urmând ca lucrarea de bază să se execute după eventuale ploi.

Criteriile de calitate ale lucrării de bază sunt: 1. adâncimea la care să nu scoată bulgări, 2. să încorporeze cât mai bine resturile vegetale, 3. să nu deniveleze terenul.

Pregătirea patului germinativ. Prima trecere se face la un interval de timp după lucrarea de bază astfel încât solul să aibă suficientă umiditate pentru a se mărunți. Dacă lucrarea de bază s-a făcut devreme, s-ar putea să fie nevoie de mai multe treceri pentru pregătirea patului germinativ (sau alte lucrări) pentru ca terenul să nu se îmburuieneze.

Adâncimea de lucru pentru patul germinativ nu trebuie să fie prea mare. 4-5 cm este suficient. Dacă, probabil, se vor face mai multe treceri, acestea se vor face în X pentru a nivela cât mai bine terenul.

Fertilizarea

Sunt foarte puține situațiile în care se poate obține o producție profitabilă de grâu numai pe fertilitatea naturală a solului. Fie că este vorba de sistemul clasic, fie că se cultivă grâu în sistemul ecologic, pentru producții profitabile este nevoie de aport de nutrienți prin fertilizare.

Pentru o tonă de recoltă plus paiele aferente grâul are nevoie de 22 – 33 kg N, 12 – 18 kg P₂O₅ și 20 – 36 kg K₂O.  Frecvent consumul specific mai mare se realizează pentru producții mai mici, pentru producții mari consumurile fiind intermediare. Deși grâul are o perioadă lungă de vegetație, cel mai mare consum se realizează de la începutul alungirii paiului și până la coacerea în lapte: 80 – 90% din necesarul de azot, 75 – 85% din necesarul de fosfor și 85 – 90 din necesarul de potasiu.

Deși cantitățile de elemente minerale necesare nu sunt mari, grâul este pretențios la sistemul de fertilizare datorită sistemului radicular mai slab dezvoltat și cu o capacitate redusă de solubilizare a elementelor minerale imobilizate în sol.

Pe baza a mai multor experiențe proprii executate în ani diferiți, în locații diferite și pe soiuri diferite, în sistemul clasic de cultură dozele de îngrășăminte aplicate grâului trebuie să asigure:

– azot 80 – 150 kg s.a./ha (în anii normali 110 – 130 kg/ha);

– fosfor 55 – 70 kg/ha sub formă de P₂O₅;

– potasiu 60 – 70 kg/ha sub formă de K₂O, o dată la 3 – 5 ani. Pe soluri cu fertilitate redusă (preluvosoluri, luvosoluri, etc.) nevoia de potasiu este mai mare și răspunsul este mai bun la o aplicare la un interval mai mic.

Singura aplicare corectă a fosforului și potasiului este sub lucrarea de bază, pentru că trebuiesc încorporate în sol în zona în care vor fi rădăcinile. Orice altă aplicare este mai puțin eficientă, deși necesară.

Supradozarea nu ajută, poate să dăuneze. Am aplicat doze de azot până la 270 kg s.a./ha și fosfor până la 120 kg s.a./ha. Nu a fost nici un spor de producție, nici un spor de calitate.

Fracționarea dozei de azot toamnă/primăvară este necesară. Dacă doza de primăvară se poate aplica „în mustul zăpezii” (calendaristic 1-15 martie), nu este de folos fracționarea dozei. Aplicarea unui supliment de azot în preajma înspicatului pe fondul unui sol umed aduce o acumulare suplimentară de proteină dar un spor mic și mai rar de producție.

Grâul răspunde la aplicarea directă sau la planta premergătoare a îngrășămintelor organice. Dozele mari de îngrășăminte organice pe fondul secetei solului nu sunt favorabile.

Fertilizarea foliară este o modalitate de a suplini unele lipsuri observate în fază incipientă, sau de a preveni unele carențe de nutriție atunci când se observă apariția unui factor de risc. Folosirea fără discernământ a fertilizanților foliari poate avea efecte negative. Ați pus zahăr în cafea? Imediat ce a ajuns în cana de cafea, zahărul începe să absoarbă lichid. Chiar dacă nu amestecați, zahărul tot se va dizolva. Așa este și cu plantele: un element chimic pus pe frunze sau aplicat la sol începe să interacționeze cu alte elemente sau cu planta. În cazul în care elementul este în exces sau nu era necesar, cea mai favorabilă situație este aceea în care planta consumă energie să neutralizeze excesul.

Semănatul

Pornim de la premisa că sămânța a fost selectată.

1. Tratamentul semințelor este o lucrare obligatorie pentru că o serie de agenți patogeni se transmit pe perișori, pe tegumentul seminței, în tegumentul seminței și în embrion.

Tratamentul se face cu:

– insectofungice – pentru grâul care se va semăna în monocultură sau după desființarea unei pajiști sau a unei pășuni și scopul principal este de a evita atacul de Zabrus tenebrioides. Alte situații nu necesită aplicarea de insecticid.

– fungicide – pentru grâul care se va semăna în alte amplasamente. Motivul principal pentru care sămânța trebuie tratată cu fungicide este de a evita transmiterea mălurii grâului (Tilletia caries și Tilletia foetida).

Pentru fiecare categorie de produse în piață se găsesc o multitudine de variante. Dacă organizatoric este posibil, este profitabil ca tratamentul seminței să se facă diferențiat în funcție de planta premergătoare deoarece există riscuri specifice. De exemplu în rotația grâu după porumb trebuie ținut seama de riscul de Fusarium, în timp ce în rotația grâu după rapiță acest risc este neglijabil.

Pentru o bună acoperire a semințelor este necesară o doză de soluție de cca 15 litri/tona de semințe. Pot fi folosiți adjuvanți sau adezivi care să crească gradul de acoperire a semințelor.

1. Perioada optimă de semănat. Din punct de vedere calendaristic perioada optimă de semănat se apreciază a fi 25 septembrie – 10 octombrie pentru zona colinară și 05 – 20 octombrie pentru zona de câmpie. Motivul este acela ca, în condiții de umiditate suficientă, plantele să poată parcurge fenofaza înfrățitului până la venirea iernii. Deja se poate ușor observa că suprafețe mari de grâu se seamănă după perioada teoretic optimă. Și mai sunt frecvente și situațiile în care, datorită secetei, răsăritul are loc târziu sau chiar iarna.

Soiurile se seamănă în ordinea nevoii de frig.

1. Norma de semănat. Norma de semănat se calculează cu formula

, în care

N = cantitatea de sămânță (kg/ha)

D = densitatea de semănat (boabe germinabile/m.p.)

P% = puritatea seminței

G% = germinația seminței

Variabila cea mai importantă în formulă este D (numărul de boabe germinabile/m.p.) pentru că este singura asupra căreia fermierul poate lua decizii.

Conform experiențelor pe care le-am făcut în mai mulți ani și în locații diferite, în condiții bune de semănat (epoca optimă, teren și pat germinativ bine pregătit, premergătoare favorabilă, resturi vegetale încorporate, sol cu umiditate suficientă, etc.) densitatea de semănat este de 400 – 450 b.g./m.p.

Pentru a compensa eventuale pierderi de sămânță sau de vigoare de dezvoltare a plantelor datorită acțiunii unor factori cu potențial negativ (resturi vegetale, teren bulgăros, sol uscat, premergătoare nefavorabilă, ieșirea din epoca optimă, etc.) densitatea se mărește gradual până la cca 600 b.g./m.p. Dacă ar trebui depășit acest prag, sau se corectează factorul negativ sau se renunță la semănat.

Nu toți factorii cu potențial negativ necesită aceeași corecție. De exemplu în data de 25 octombrie și condiții bune de semănat nu sunt necesare corecții (sau sunt foarte mici); dar în 15 octombrie și pe un teren uscat și bulgăros poate fi necesară o corecție și de 100 b.g./m.p.

1. Adâncimea de semănat este de

– 2 – 3 cm pe terenuri așezate;

– 3 – 4 cm pe terenuri afânate.

Adâncimea prea mare afectează capacitatea de înfrățire.

Dacă semănătoarea nu are roți de tasare și solul este uscat, după semănat se face tăvălugirea semănăturii perpendicular pe direcția de semănat. Decizia de tăvălugire se ia cu ponderație în cazul riscului ca solul să formeze crustă.

1. Mașini de semănat. Sunt mulți producători, dar principiile de funcționare a semănătorilor sunt două: cu distribuție mecanică și cu distribuție pneumatică.

Ca și indici de calitate, o semănătoare trebuie să asigure o distribuire uniformă a seminței pe lățimea de lucru și o adâncime de semănat uniformă pe teren nivelat. Este de dorit ca reglarea normei de semănat să se facă cât mai simplu și reglajul să fie stabil.

Mărimea semănătorii se corelează cu nevoia de lucru pentru ca amortismentul să fie cât mai mic.

PROTECȚIA FITOSANITARĂ A CULTURII DE GRÂU

Include combaterea buruienilor, combaterea bolilor, combaterea dăunătorilor.

Nici un erbicid și nici un fungicid nu aduce spor de producție, dar este adevărat că nefolosirea lor poate aduce pagube. Nivelul potențial de producție este dat de 1. alegerea și amplasarea inspirată a soiurilor, 2. lucrările de calitate a solului, 3. fertilizarea echilibrată și 4. favorabilitatea climatică.

Combaterea buruienilor, bolilor și dăunătorilor ajută plantele să ajungă la potențialul deja existent.

Combaterea buruienilor

                        Din punct de vedere botanic buruienile se împart în două grupe mari:

• monocotiledonate (sau buruieni cu frunză îngustă)
• dicotiledonate (sau buruieni cu frunză lată).

Fiecare grupă cuprinde mai multe specii și fiecare specie are un potențial de pagubă mai mare sau mai mic.

1. Buruienile monocotiledonate în ansamblul grupei au un mare potențial de pagubă putând ajunge la distrugerea totală a culturii de grâu. Dintre speciile de buruieni monocotile amintim mai jos câteva precum și unele dintre caracteristicile generale (dar nu exclusive sau limitative) ale acestora.

– Speciie de ovăscior sau odos (Avena fatua, A. ludoviciana, A. sterilis, A. barbata). Sunt plante anuale întâlnite mai frecvent în zona de câmpie și cu frecvență redusă în zona colinară. Sunt ușor de combătut prin erbicidare.

– Iarba vântului (Apera spica-venti) este specie anuală întâlnită din zona de câmpie până în zona colinară. Se combate ușor prin erbicidare.

– Coada vulpii (Alopecurus myosuroides) este specie anuală mai frecvent întâlnită în zona colinară și pe terenuri compactate. Se combate ușor prin erbicidare.

– Iarba câmpului (Agrostis alba, A. stolonifera, A. capillaris) sunt specii perene cu prezență mai frecventă în zona colinară. Nu toate substanțele active erbicide sunt eficiente în combatere.

– Obsiga (Bromus spp.). În culturi au fost identificate 12 specii de Bromus, însă frecvență mai mare au speciile Bromus hordeaceus, B. secalinus, B. tectorum, B. sterilis, B. arvensis. Se întâlnesc și la câmpie și în zona colinară. Sunt specii anuale sau bianuale cu comportament caracteristic. De exemplu unele răsar din toamnă, altele răsar primăvara devreme, altele răsar primăvara târziu (cam din decada a doua a lunii aprilie). Și din acest motiv combaterea speciilor de obsigă este dificilă. Alt motiv este acela că, deocamdată, doar două substanțe active erbicide combat speciile de obsigă, și dintre acestea două doar una este mai flexibilă în aplicare.

Deci în cultură nu este iarbă, ci specii individuale de buruieni. Identificarea acestora se face după caractere botanice și nu este ușoară, însă este necesară.

1. Buruienile dicotiledonate. Se cunosc peste 180 de specii de buruieni dicoltiledonate, însă nu toate se întâlnesc sau sunt cu potențial mare de pagubă pentru grâu. Mai frecvent prezente în grâu sunt

– speciile anuale: iarba cocoșului (Adonis aestivalis), roman (Anthemis spp.), crucifere (Brassica spp., Sinapis spp., Raphanus spp.), albăstrița (Centaurea cyanus), turița (Gallium aparine), urzica moartă (Lamium spp.), sângele voinicului (Lathyrus spp.), mușețelul (Matricaria spp.), macul (Papaver rhoeas), hrișca urcătoare (Polygonum convolvulus), piciorul cocoșului (Ranunculus spp.), rocoina (Stellaria media), șopârlița (Veronica spp.), măzărichea (Vicia spp.) și

– speciile perene: volbura (Calystegia sepium), rochița rândunicii (Convolvulus arvensis), pălămida (Cirsium arvense), murul de miriște (Rubus caesius).

1. Controlul populației de buruieni. Deși sunt multe specii de buruieni, în sistemul clasic de cultură al grâului este destul de ușor să fie obținută o cultură de grâu curată de buruieni. Însă nu trebuiesc neglijate nici una dintre posibilitățile de control a populației de buruieni.

– Metoda agrotehnică include rotația culturilor (sunt specii de buruieni din grâu care nu cresc în culturi prășitoare) și lucrările solului (în special pentru distrugerea repetată a buruienilor răsărite sau în curs de răsărire).

– Metoda chimică presupune folosirea erbicidelor și este foarte eficace. Erbicidele folosite trebuie să fie selective pentru grâu și eficace împotriva buruienilor din cultură. Erbicidele au o gamă largă de buruieni pe care le combat, în special cele împotriva buruienilor dicotiledonate, dar nici un erbicid nu combate toate buruienile. Însă nu în fiecare parcelă sunt aceleași buruieni. De aceea o cartare a buruienilor se poate dovedi de folos.

În piață sunt și soiuri de grâu de grâu care sunt sensibile la unele erbicide omologate la cultura grâului. Este în interesul fermierului să cunoască aceste particularități ale soiurilor pentru că paguba va fi numai a lui.

Din punct de vedere al momentului de aplicare raportat la fenofaza culturii de grâu, erbicidele se aplică preemergent (după semănat, înainte de răsăritul grâului) și postemergent (după răsăritul culturii de grâu).

Ca regulă generală, momentul ideal de aplicare a unui erbicid este în faza de maximă toleranță a grâului și de maximă sensibilitate a buruienilor de combătut.

Combaterea bolilor din cultura de grâu

Ca și orice organism viu și grâul are o sumedenie de boli specifice. Unele sunt prezente în fiecare an, altele sunt prezente în anii favorabili climatic. Între soiuri sunt diferențe importante în ceea ce privește sensibilitatea sau toleranța la una sau mai multe boli.

De la un an la altul germenii bolilor se transmit prin căi diverse: prin sămânță, prin sol, prin resturile vegetale, prin vânt, prin picăturile de apă, etc

După agentul patogen care le provoacă bolile se împart în:

-a. viroze. Sunt cauzate de viruși care se transmit prin sol sau prin vectori (afide, cicade). Boala nu se combate. Se poate limita apariția bolii prin limitarea sursei de infecție.

-b. micoplasmoze. Sunt cauzate de patogeni de tip micoplasma. Nu se combat prin tratamete fitosanitare.

-c. bacterioze. Sunt cauzate de bacterii. Sunt mai puține în arealul climatic al țării noastre. Se combat prin tratamete fitosanitare.

-d. micoze. Sunt cauzate de ciuperci și sunt cele mai numeroase. Pot fi controlate prin tratamente fitosanitare.

După locul preponderent în care se localizează sau după momentul în care apar bolile pot fi categorisite în:

-a. boli ale plantulelor. Sunt cauzate de ciuperci din genul Microdochium, Fusarium, Septoria. Simptomele apar pe rădăcini, pe plantulele în curs de răsărire sau pe plantele mici după răsărire. Frecvența acestora este redusă și de regulă provoacă pierderi reduse de plante.

-b. boli ale nodul de înfrățire. Sunt cauzate de ciuperci din genul Fusarium, se transmit prin sol și au frecvență mai mare în monocultură sau după porumb și sorg. În anii favorabili climatic pentru patogen pierderile de producție pot ajunge la 60 – 70%. Nu sunt fungicide eficiente.

-c. boli ale coletului și bazei plantelor. Fusarioza (Fusarium spp.), înnegrirea bazei tulpinii (Gaummanomyces graminis), pătarea în ochi a bazei tulpinii (Pseudocercosporella herpothricoides sin. Oculimaculata yallundae), pătarea contrastă (Rhizoctonia solani var. cerealis). Sunt boli dificil de controlat prin tratamente fitosanitare dar care pot prevenite în bună măsură prin agrotehnica aplicată. Deși sunt o prezență frecventă în lanul de grâu, numai în anii favorabili sau în unele microzone produc pagube însemnate.

-d. boli ale aparatului foliar (frunze și tulpini). Sunt cele mai numeroase, dintre care: pătarea frunzelor (Pyrenophora spp.), septorioza (Septoria tritici și S. nodorum), făinarea (Erisiphe graminis), rugina galbenă (Puccinia striiformis), rugina brună (Puccinia recondita), rugina paiului (Puccinia graminis).

Dintre acestea cel mai mare potențial de pagubă îl are septorioza și pătarea frunzelor. Cel mai mare pericol îl reprezintă rugina galbenă, atunci când și unde apare, pentru că are o evoluție foarte rapidă.

Cel mai ușor de controlat sunt ruginile (multe produse eficiente), urmate de făinare (puține produse, dar eficiente) și de septorioză și de pătarea frunzelor (multe produse, dar cu eficiență moderată).

-e. boli ale spicului. Deși pe spic poate să apară și făinare și septorioză, cea mai păgubitoare boală este fusarioza (Fusarium spp,. Microdochium spp.). Din cauză că boala este produsă de 6 specii de Fusarium și de 2 specii de Microdochium, fungicidele au o eficacitate bună dar limitată pentru că ideal ar fi ca în fiecare an cu condiții favorabile de apariție să fie identificată frecvența speciilor de patogeni.

Potențialul de pagubă economică și de depreciere a recoltei cauzat de fusarioza spicului este mult influențat de sensibilitatea soiului, favorabilitatea climatică a anului și sursa de inocul.

Măsurile agrotehnice (rotația culturilor, încorporarea resturilor vegetale, etc.) pot diminua sursa de infecție, deci nu trebuiesc neglijate.

În ciuda prezentărilor comerciale laudative, nu orice fungicid combate orice boală. Substanțele active din fungicide sunt foarte agresive împotriva unor patogeni și mai puțin sau deloc agresive împotriva altora. Aceasta face ca aplicarea preventivă să fie oarecum la noroc.

Cel mai bun moment de aplicare a fungicidelor este în preajma atingerii pragului economic de dăunare (P.E.D.), adică atunci când riscul de pagubă egalează costul cu prețul și aplicarea fungicidului. Metoda presupune monitorizarea periodică a lanurilor de grâu și cunoștințe suficiente pentru identificarea corectă a problemelor constatate.

Dacă timpul nu permite monitorizarea sau nu se pot identifica corect problemele constatate, atunci combaterea bolilor se face prin aplicarea periodică de fungicide în corelație cu fenofaza plantelor. Varianta are dezavantajul că generează costuri mai mari și pierderi de producție din două motive: 1. nu întotdeauna fungicidul aplicat se suprapune corect cu situația din lan; 2. aplicarea de fungicide pe plante sănătoase duce la scăderea producției. În experiențele pe care le-am făcut am constatat pierderi de producție în jurul a 200 – 300 kg/ha.

Între soiuri sunt diferențe importante în ceea ce privește sensibilitatea la una sau la mai multe boli. Cele mai mari diferențe sunt privitoare la rugini și fusarioza spicului și mai reduse cu privire la septorioză și pătarea frunzelor.

Combaterea dăunătorilor

Grâul are o serie de dăunători mai mult sau mai puțin specifici. Între aceștia sunt:

                  – Afidele sau păduchii verzi (Schizaphis graminum). Atacul lor nu produce pagube economice în mod direct însă sunt vectori de transmitere pentru unele dintre virozele grâului. Se pot combate prin aplicare de insecticide.

                  – Gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides). Este un dăunător caracteristic monoculturii de cereale păioase și poate produce pagube importante. În caz de monocultură se combate prin tratamentul cu insecticide specifice ale semințelor de grâu.

                  – Musca neagră (Delia coarctata), musca de Hessa (Mayetiola destructor), Musca suedeză (Oscinella frit), musca galbenă (Meromyza nigriventis). Sunt o prezență frecventă dar uzual produc pierdere mică de plante. Dăunează în faza de larvă, dar pentru combaterea se aplică insecticid la apariția adulților. Măsurile agrotehnice (ex. lucrările solului) reduc intensitatea atacului.

                  – Gândacul bălos (Oulema melanopa) este cel mai frecvent dăunător al grâului. Se combat adulții pentru a nu depune pontă, dar și larvele după eclozare. Vetrele de atac sunt ușor vizibile în lan.

                  – Cărăbușeii (Anisoplia spp.) sunt foarte ușor de observat și de controlat. Pot provoca pagube în anii de invazie.

                  – Tripsul (Haplotrips tritici) atacă sub palei și poate provoca pagube la organele florale și șiștăvirea boabelor. Soiurile mai tardive sunt mai predispuse atacului. Se combate prin aplicarea de insecticide. Arătura poate distruge o mare paarte din larvele care iernează în sol.

                  – Ploșnițele cerealelor (Eurygaster integriceps și Aelia rostrata). Cele două specii sunt mai frecvente, însă în lanul de grâu se pot găsi și alte specii de ploșnițe. Cele mai mari pagube sunt produse de larve în faza de lapte și lapte-ceară a grâului. Acestea înțeapă bobul și introduc o enzimă care lichefiază conținutul bobului, pe care îl sug. Boabele înțepate pot șiștăvi. Efectul enzimei de dezintegrare al proteinelor continuă și în depozit. Calitatea de panificație este puternic afectată pentru că la măcinare enzima din boabele înțepate se amestecă cu conținutul boabelor sănătoase. De la locurile de iernare ploșnițele pot migra (în special noaptea) peste 100 km. Se combat eficient prin aplicarea de insecticide la apariția adulților și la eclozarea larvelor.

Prevenirea căderii lanului de grâu

Căderea lanului aduce pagube cu atât mai mari cu cât se produce mai devreme. Dacă se produce în preajma înspicatului la plantele căzute formarea și umplerea boabelor este stânjenită și, suplimentar, se crează condiții ideale pentru evoluția bolilor foliare, iar recoltatul este mult stânjenit. Dacă se produce înainte de recoltat se pot produce deprecieri ale boabelor și stânjenirea recoltării.

Căderea lanului nu se combate, ci se previne. Ca și măsuri de prevenție sunt:

– alegerea soiurilor – între soiuri fiind diferențe importante cu privire la sensibilitatea la cădere;

– amplasarea soiurilor – soiuri cu sensibilitate la cădere pot avea unele însușiri care să le facă atractive la cultivare. Aceste soiuri nu se vor amplasa în zone expuse vântului;

– densitatea la semănat – va fi ceva mai redusă pentru soiurile predispuse la cădere;

– fertilizare ponderată cu azot și, eventual, aplicarea fracționată a dozei de azot din primăvară;

– aplicarea de inhibitori de creștere – cu deosebire în situațiile favorizante. Aplicarea inhibitorilor nu trebuie făcută peste tot. Nu sunt produse distribuite gratuit și, în frecvente situații, provoacă o scădere ușoară de producție (cca. 200 – 300 kg/ha). Este normal deoarece, pe lângă alte moduri de acțiune, aceste produse inhibă creșterea plantelor. Însă în situațiile de risc pagubele provocate de căderea lanului depășesc cu mult scăderea de producție provocată de inhibitori.

Pentru efect maxim, aplicarea inhibitorilor de creștere se face primăvara devreme, înainte de începutul alungirii paiului pentru că acțiunea lor principală este aceea de scurtare a internodiilor și îngroșare a pereților paiului. Nu este bine să se conteze pe „se poate și mai târziu” pentru că inhibitorii nu acționează instantaneu la aplicare, ca și cum se calcă frâna la mașină. Ori dacă paiul deja s-a alungit, ce se mai poate aștepta să facă inhibitorii de creștere?

RECOLTAREA GRÂULUI

Aici nu ne referim la pregătirea combinelor ci la stabilirea priorităților de recoltare. Măsura este deosebit de importantă cu deosebire în fermele mari, mai ales dacă sunt situate în zone cu multe subtipuri de sol. În aceste situații perioada de recoltat oricum lungă, poate să fie și mai lungă datorită defecțiunilor neprevăzute și a vremii nefavorabile. De aceea este foarte profitabil de stabilit care zone au prioritate la recoltare.

De exemplu, au prioritate la recoltare:

– parcelele cu cel mai mare potențial de producție;

– parcelele situate în zone cu risc de furtună și/sau de grindină;

– soiurile cu sensibilitate la cădere;

– soiurile cu sensibilitate la încolțirea în spic (cu dormans redus);

– soiurie cu potențial foarte mare de producție, dar caracterizate prin masă hectolitrică nu foarte mare și acumulare mai redusă de proteine.

Planificarea amplasării în câmp a soiurilor (la care am făcut referire mai la început) se poate dovedi și acum de mare ajutor.

Calitatea recoltei de grâu

Problema calității grâului abordată din punct de vedere tehnic diferă foarte mult de abordarea comercială.

Sunt două grupe mari de indicatori de calitate ai grâului.

1. Calitatea de morărit. Cel mai uzual indicator al calității de morărit este masa hectolitrică.
2. Calitatea de panificație. Descrierea care urmează este preluată integral din volumul „Școala de Soiuri, soiuri de grâu și triticale, volumul 5, anul 2012”. Am preferat varianta preluării deoarece descrierea este foarte concentrată și explicită și apreciem că nu o putem face mai simplă.

„Calitatea grâului este condiţionată genetic şi este influenţată de condiţiile de mediu. Aceasta înseamnă că dacă un soi nu are potenţial genetic de calitate, nu va înregistra parametri deosebiţi nici în cele mai bune condiţii de sol, climă şi tehnologie. După cum un soi cu potenţial genetic de calitate va înregistra parametri buni când alte soiuri vor fi la limita de jos şi va înregistra parametri de grâu ameliorator când alte soiuri vor avea parametri normali.

Determinarea indicatorilor de calitate ai grâului ar trebui să se facă după perioada de postmaturare, când parametrii sunt stabilizaţi. Însă, din nevoia de a încheia tranzacţii comerciale, foarte frecvent se fac analize de calitate pe grâu proaspăt recoltat.

1. Conţinutul de gluten

Calitatea pentru panificaţie a grâului este dată de conţinutul în gluten şi de calitatea glutenului. Glutenul este o proteină complexă formată, în principal, din gliadină şi glutenină. Cu cât raportul de gliadină/glutenină este mai mare, cu atât făina este de o calitate mai bună.

Determinarea conţinutului în gluten umed se face prin mai multe metode. Convenţional se apreciază că un conţinut de gluten de 22% este suficient pentru panificaţie. Însă poate fi panificabil şi un grâu cu un conţinut mai mic de gluten, dacă ceilalţi indicatori au valori foarte bune.

În afara condiţionării genetice, acumularea de gluten este influenţată de factorii de mediu. În anii favorabili acumulărilor cantitative, conţinutul de gluten este ceva mai redus decât în anii cu recolte mai reduse cantitativ.

Calitatea glutenului poate fi depreciată dramatic datorită atacului de ploşniţe şi încolţirii boabelor.

Valori ale conţinutului de gluten:

                        – clasa I,   minim 32%;

                        – clasa II,  minim 28%;

                        – clasa III, minim 23%;

                        – clasa IV, minim 18%.

1. Indicele de deformare a glutenului

Se apreciază a fi un indice specific românesc şi analizează consistenţa glutenului.

Valori:

                        – foarte bună, 6 – 13 mm;

                        – bună, sub 6, 13 – 15 mm;

                        – satisfăcătoare, 15 – 20 mm;

                        – nesatisfăcătoare, peste 20 mm

1. Indicele glutenic

Include conţinutul de gluten şi indicele de deformare a glutenului. Se calculează cu formula:

Ig = Conţ. de gluten x (2 – Indicele de deformare x 0,065)

În funcţie de valoarea indicelui glutenic, grâul se grupează în trei categorii:

– categoria I, cu indice glutenic peste 35;

– categoria II, cu indice glutenic 35 – 25;

– categoria III, cu indice glutenic sub 25;

Un grâu cu 19% gluten şi deformarea 6 mm are indicele glutenic 30,59.

Un grâu cu 24% gluten şi deformarea 12 mm are indicele glutenic 29,28.

1. Gluten index

Acest indicator măsoară caracteristicile vâscoelastice ale glutenului prin centrifugarea printr-o sită standardizată şi măsoară procentul rămas pe sită.

Valori:

– foarte bună, 65 – 80;

– bună, 55 – 65, peste 80;

– satisfăcătoare, 30 – 55;

– nesatisfăcătoare, sub 30.

1. Testul Zeleny sau indicele de sedimetare

Se bazează pe umflarea proteinei din făina de grâu într-o soluţie de acid lactic diluat.

Pentru grânele româneşti se apreciază a fi potrivită următoarea scală:

– categoria I, peste 50;

– categoria II, peste 50 – 35,01;

– categoria III, peste 35 – 20,01;

– categoria IV, sub 20.

1. Indicele de cădere (Falling Number)

 Măsoară indirect activitatea amilazică, care poate deveni excesivă în cazul grânelor încolţite.

Valori:

– foarte bună, 200 – 250;

– bună, 180 – 200, 250 – 280;

– satisfăcătoare, 160 – 180, peste 280;

– nesatisfăcătoare, sub 160.

1. Lucrul mecanic alveografic (W)

Valori, după Popa N.C. şi Tamba Berehoiu Radiana, 2010, care citează enciclopedia alimentară online Practically Edible:

W sub 130 – făina nepanificabilă;

W sub 170 – făină pentru biscuiţi şi pentru prăjituri;

W: 190 si 220 – făină slabă;

W: 180 şi 260 – făină pentru pizza şi aluaturi similare;

W: 180 si 320 – făina pentru produse cu creştere rapidă;

W: 230 si 290 – făinuri de putere medie;

W: 280 şi 350 – făinuri pentru brioşe şi patiserie cu drojdie;

W peste 300 – făină puternică, ideală pentru pâine;

W peste 350 – făinuri utilizate în amestec cu făinuri mai puţin puternice în vederea obţinerii pâinii sau a altor produse;

W: 380 şi 450 – făină pentru produse cu timp lung de dospire.

Lasztity şi Salgo (2002) fac referire la sistemul italian de clasificare a calităţii grâului în funcţie de parametrii alveografici. Astfel pot fi distinse 4 clase de calitate:

-Ameliorator (W 300, P/L 1),

-Calitate superioară (W 220, P/L 0,6),

-Panificaţie normală (W 160, P/L 0,6),

– Grâu pt. produse de patiserie (W 115, P/L 0,5).

(P – rezistenţa, L – extensibilitatea).

Alte surse care abordează problema valorilor optime ale parametrilor alveografici în funcţie de destinaţia tehnologică a acestora procedează la o clasificare mai amplă:

-W sub 120 – făină slabă calitativ, neutilizabilă pentru fabricarea pâinii,

-W 120 – 160 – făină slabă, pretabilă la fabricarea Biscotti (un fel de fursecuri),

-W 160 – 250 – făina obişnuită, de putere medie destinată obţinerii produselor comune de panificaţie prin aluaturi moi (Pugliese, ciabatta, Francese, pane piuma, etc) sau dure (pane ferrarese),

-W 250 – 310 – făină puternică destinată obţinerii unor produse precum maggiolino, baguette, rosetta, soffiato, biove etc.,

-W peste 300 obţinute din grâne puternice şi destinate obţinerii de produse care necesită perioade de dospire lungi, proceselor tehnologice care utilizează metode indirecte în care se utilizează drojdii naturale cu perioade lungi de creştere sau aluaturi cu conţinut ridicat de glucide (pandoro, panettone, veneziane).

Calitatea grâului este o însuşire foarte complexă, care nu poate fi definită suficient de obiectiv de unul sau doi indicatori şi este dată de interacţiunea dintre mai multe însuşiri de calitate. Toate valorile de mai sus sunt informative şi nu ţin locul de reglementare. Regula de vânzare a grâului este aceeaşi ca şi pentru orice altă marfă: „Cine are aurul, face regula!”

Suplimentar adăugăm conținutul de proteină care se află în corelație directă cu conținutul de gluten și este mai mic decât acesta de 2,1 – 2,4 ori (în funcție de soi și specificul anului agricol).

Metodele de determinare indicatorilor de calitate sunt standardizate.

Alături de porumb şi de orz, grâul şi triticalele se numără printre componentele majore ale reţetelor de furaje combinate destinate monogastricelor. Click AICI şi citeşte mai multe despre reţetele de furajare!

Bibliografie:

1. Gh. Bâlteanu și colaboratorii – Fitotehnie, Editura Didactică și Pedagogică, 1991
2. Conf. Univ. dr. Viorel Ion – Fitotehnie, 2010
3. O. Guler, M. Guler, prof. univ. dr. R. Șumălan – Școala de Soiuri, soiuri de grâu și triticale, vol. 5, anul 2012, Editura Eurobit Timișoara
4. Thierer L. Volf – Determinarea calităţii produselor agricole, Ed. Ceres 1971
5. Sabina Ghencea, Gina Constantinescu – Controlul calităţii grâului pentru panificaţie, Forum agricol 2006