Din acea zi, frunzele verzi şi fragede se preschimbau pe rând în trâmbe moi şi strălucitoare de borangic şi întreg ţinutul cunoştea acum femeia cu mâinile vrăjite, care ţesea mătasea de aur cum nu se mai pomenise niciodată…

Ei bine, unicul loc din România unde se mai obține mătase naturală este Stoeneşti – Vâlcea. Aici, familia Niculescu plantează duzi, creşte viermi de mătase, toarce firele şi confecţionează costume populare la războiul de țesut.

Cristina Niculescu este singura “crăiasă” din ţară care mai ţese borangic – un fir natural de mătase produs de larvele fluturelui Bombyx mori,hrănite cu frunze de dud.

În urmă cu trei ani, a amenajat în clădirea unei şcoli închise din satul Budureşti ferma de viermi de mătase care produce anual aproape 100 de kilograme de mătase naturală. Pentru hrăni colonia a înfiinţat propria plantaţie de duzi pentru a nu mai fi nevoită să plece zeci de kilometri după frunzele de agud. 

Arta ţesutului – un crâmpei de frumuseţe perenă

Modelul de business al soților Cristina şi Petrică Niculescu, meşteri populari, cu o dragoste profundă pentru tradiţii, construit cu trudă, este însă greu de urmat; el presupune multă muncă, necesită pricepere mâini dibace și cunoștințe de specialitate şi chiar sacrificiu de sine. Este un crâmpei de frumuseţe perenă; trebuie să ai răbdare, să-ţi placă tot ceea ce faci.

“E mult efortă până la obţinerea mătăsii. La noi, totul se face ca pe vremea bunicii. Viermii de mătase sunt aduşi la stadiul de ouă şi crescuţi cu mare atenţie vreme de 40 de zile până când se formează gogoaşa (oul alb) pe care viermele o ţese în jurul lui. Fiecare cocon este adunat şi deşirat şi astfel se obţine firul de borangic. Acesta se filează şi, după ce ies fluturii din gogoşi, se scarmănă şi se face ceva mai gros, cum ar fi stofa. De exemplu, pentru o cămaşă scărmănăm vreo 200-300 g şi durează cam două-trei zile pentru a o realiza”, explică procedura de lucru Cristina Niculescu.

Tors şi ţesut la războaiele din lemn, preţiosul fir de mătase va da naştere celei mai importante piese a costumului popular românesc – ia de borangic.

Au dispărut vremurile când în lada de zestre a fetelor de măritat nu lipseau marama şi cămaşa cu altiţă cusută cu faimosul fir subţire de mătase alb sau gălbui.

 „Probabil că aşa a trebuit să se întâmple!”

„Povestea a început în urmă cu mai bine de două decenii. Pe când eram eu copil, la noi acasă se ţesea bumbacul! Erau, într-adevăr, şi nişte femei în sat care ştiau să lucreze borangicul. Eu am apucat la şcoala primară viermii de mătase. Noi n-am făcut decât să reluăm ţesutul şi ce făceam când eram copil şi ne-a sclipit mintea să începem şi asta”, ne-a declarat Cristina Niculescu, cea care, elevă fiind în clasa a VII-a, a participat alături de mama sa la o emisiune tv: Noi, femeile. Îmbrăcase un costum popular din mătase naturală creat de mama sa care a atras atenţia celor din platoul de filmare. Aşa s-a născut dorinţa de a învăţa tainele țesutului tradițional.

„De la mama am moştenit acest talent şi tot de la ea am căutat să învăţ tainele ţesutului tradiţional. Am înţeles că secretul pentru a realiza ceva cu adevărat deosebit constă în a pune suflet în tot cea ce faci“, mărturiseşte Cristina.  

În atelierul de ţesături populare, dotat cu vechi războaie de ţesut, aşa cum avea bunica sa odinioară,  trecutul este respectat, iar prezentul va să devină fundaţie pentru viitor.

A investit în unelte şi accesorii vechi, specifice artei tradiţionale a ţesutului, pentru unele cerând ajutorul  muzeelor. Pe baza pozelor cu exponatele primite, meşterii tâmplari au reprodus uneltele de care avea nevoie. Cu greu a găsit ce-i trebuia, de la vârtelniţe, urzitoare, duroaie, răşchitoare, sucale, furci sau fuse până la războaiele de ţesut, restaurate de unul dintre vestiţii meşteri lemnar din sat.

“În atelierul nostru lucrăm pe războaie tradiționale, autentice, unele având o vechime 100 de ani.

achiziționate pe parcursul a două decenii, dar şi pe filatoare şi maşini de cusut performante. Din păcate, lucrătorii sunt mai greu de găsit; am rămas cu doar şapte angajaţi. Vremurile-s tulburi şi noi suntem precauţi; aducem omul la muncă, dar putem să-i garantăm viitorul?”, se întreabă retoric Cristina Niculescu.     

Ia – un produs de suflet, o trăire autentică!

Atelierul produce ii tradiționale împodobite cu broderii, creații unice, inspirate din cultura românească veche, țesute „în două ițe”, cu modele reprezintând motive geometrice și florale, în diferite culori. Din mâinile dibace ale artizanelor ies şi alte minunăţii: marame, rochii de mireasă, cămăşi bărbăteşti, costumaşe din pânză topită pentru botez, rochite pentru fetiţe, ştergare, veste tradiţionale, zăvelci, vâlnice, traiste şi trăistuţe, chiar şi veşminte preoţeşti.

Produsele se vând de la atelier, pe bază de comandă, ori on line. „Ia adevărată, autentică, nu a fost niciodată ieftină, numai că ni s-a cultivat chestia asta cu ia mai ieftină care se găseşte pe orice drum; şi atunci suntem cumva vitregiţi de o concurenţă neloială. E o piaţă de nişă, avem produse lucrate manual, am rezistat; nu avem cum să renunţăm că ar fi păcat de atâta efort depus în spate!”, susţine artizana în arta ţesutului.   

Şi apoi continuă: „Eu nu privesc ca o afacere şi nu am făcut socoteli privind investiţia, dacă le făceam, renunţam! Ceea ce fac eu este cu totul altceva, trebuie să înţeleagă lumea că e o chestie sentimentală! Vreau să fac, mi-a plăcut să mă implic şi am mers înainte chiar dacă nu am fost câştig, dar am putut să-mi plătesc angajaţii”.

Cristina Niculescu îşi doreşte să înţeleagă cât mai multă lume că ia este un produs de suflet, e ceva mult mai adânc în semnificaţii, o trăire autentică! „Modelele le-am luat de pe ii vechi; nu am pretenţia că am creat eu, poate că am îmbunătăţit; e altceva! dar m-am inspirat de la iile făcute de bunicii şi străbunicii noştri”.   

Povestea iei, împletită cu tot aurul din soare şi argintul din lună!

Artizana din Stoeneşti nu intenţionează să extindă afacerea de familie, ci s-o consolideze. Atelierul cu toate dotările şi magazinul s-au mutat într-un spaţiu suficient de generos. Prin munca acestor fete,  trecutul este respectat, iar prezentul va să devină fundaţie pentru viitor.

„Este destul de greu să duci tradiţia mai departe, dar, fiind o plăcere, nu mai luăm în considerare greutatea, adică tot ce înseamnă muncă, iar dacă munceşti, vin şi satisfacţia şi motivaţia efortului depus!”, consideră ţesătoarea în borangic.  

„Am două fete şi cinci nepoate, toate implicate efectiv şi afectiv, însă una dintre fiicele este permanent lângă mine. Mi-ar plăcea să sper că munca mea va fi continuată în familie! Mă mândresc prin ceea ce am reuşit să fac, asta spune tot!”, concluzionează Cristina Niculescu.

Prin arta ţesutului tradiţional, Cristina Niculescu reînvie şi, totodată, încearcă să păstreze tradiţiile şi dragostea pentru portul popular. Cu ajutorul ţesătoarelor cu mâini de aur, “crăiasa de borangic” rescrie povestea iilor româneşti, împletind în ele tot aurul din soare şi argintul din lună!

un articol de

Marian MUŞAT