Nu mai e un secret pentru nimeni că, în ameliorare, selecția agresivă pentru un anumit caracter conduce la modificarea parametrilor altuia. Același efect s-a constatat și în cazul hiper-prolificității care, inevitabil, a fost însoțită de o scădere a greutății individuale a purceilor la fătare și, implicit, la creșterea mortalității acestora până la momentul înțărcării. Prin urmare, iată că rezolvând o cerință legitimă a fermierilor -prolificitatea – amelioratorii au deschis o „cutie a Pandorei” ce se cere a fi stăpânită. De aceea, nu e de mirare că, unele companii de ameliorare și-au direcționat selecția pornind de la o premiză simplă: nu contează câți purcei a produs o scroafă la o fătare, ci câți purcei de calitate a reușit să înțarce pe toată durata vieții sale productive. Deci, cu alte cuvinte, trecem de la cantitate, la calitate.

Când devin scroafele generatoare de profit?

Durata vieții productive a scroafelor debutează la momentul în care femelele sunt selectate pentru reproducție și se încheie atunci când părăsesc sistemul prin reformă sau mortalitate.

Ca orice demers ameliorator de o asemenea anvergură, creșterea duratei vieții productive a scroafelor prezintă o serie de factori limitativi, sau, mai pe românește, piedici și obstacole. Asupra acestora vom insista în rândurile care urmează.

Cum era și logic, de fapt, cea mai mare provocare în sensul creșterii duratei vieții productive este una cu implicații economice directe: nici o scroafă nu își amortizează costul propriu decât după ce a fătat ce a treia oară, respectiv a înțărcat primele trei cuiburi de purcei! Ca atare, scroafele devin generatoare de profit doar de la a patra fătare, aspect pe care mulți fermieri încă îl ignoră. Studiul pe populații mari de animale au dovedit, fără nici un dubiu, existența în ferme a unei probleme majore, și anume că prea multe scroafe părăsesc sistemul înaintea acestui moment crucial: a treia înțărcare! Iar următoarele date statistice, preluate dintr-un număr mare de ferme comerciale, ar trebui să ne dea de gândit:

• 40-50% din scroafe sunt reformate înainte de fătarea a treia;

• 15-20% din femele produc un singur cuib pe viața lor productivă;

• 10% din femele nu produc nici măcar un cuib.

Aceleași date ne aduc informații și mai îngrijorătoare. Și anume că din totalul femelelor reformate, peste 65% sunt eliminate din sistem din cauza tulburărilor de reproducție iar dintre acestea 45% sunt scrofițe. Adică exact categoria de femele în care s-a investit și la care, de fapt, „amortizarea” nici măcar nu a început.

Or, dacă aceasta este realitatea momentului, evident apare și întrebarea legitimă: Ce e de făcut pentru creșterea duratei vieții productive a scroafelor?

Analiza detaliată a tuturor factorilor de risc asociați ieșirii premature din sistem a scroafelor a condus la creionarea a trei considerente majore ce se cer a fi urmărite și pe care le vom aborda în cele ce urmează:

Afluxul constant de scrofițe de calitate

În acest context nu ne referim la calitatea genetică pe care o considerăm implicită, ci, mai degrabă, la caracteristicile fizice ale scrofițelor de înlocuire, mai ales în sistemele care își produc scrofițele în propria fermă. Pentru selecția vizuală finală a acestora propunem parcurgerea etapelor descrise în diagramă. Urmând doar trei pași simpli, vom putea fi în măsură să reținem în efectiv doar acele scrofițe care au șansele cele mai mari de a rezista suficient în sistem pentru a-și amortiza costurile. Nu e deloc surprinzător faptul că startul selecției vizuale începe cu zona vulvară, întrucât dimensiunile acesteia la scrofițe poate spune multe despre fertilitatea femelei. Vulva infantilă este semnul exterior al unui aparat genital insuficient dezvoltat și, prin urmare, nefuncțional. De asemenea, evaluarea atentă a lanțului mamelonar conduce la identificarea și eliminarea scrofițelor cu sfârcuri nefuncționale. 

Stimularea instalării maturității sexuale la scrofițe prin expunerea acestora la contactul cu vierul încercător este cel mai eficient mijloc de identificare a femelelor cu fertilitate ridicată, fiind dovedit faptul că peste 75% dintre scrofițele care au reacționat la acest stimul – și au manifestat căldurile – au longevitate reproductivă ridicată. Scrofițelor care nu răspund comportamental la acest stimul natural li se administrează, de regulă, tratament hormonal de inducere a estrului. Dacă nici acest demers nu reușește, scrofița respectivă nu ar trebui să fie păstrată pentru reproducție. 

Ca regulă generală ar fi de reținut următoarele: scrofițele care nu au manifestat un ciclu evident de călduri până la vârsta de 210 zile nu vor fi păstrate în lotul de înlocuire. Motivul: până la momentul optim de inseminare (ciclul 2 sau 3) vor acumula prea multă masă corporală și, implicit, vor avea o fertilitate mediocră.

Ca atare, scrofița ideală pentru a fi inseminată are următoarele caracteristici: 1) a manifestat un ciclu estral; 2) are o vârstă cuprinsă între 28 și 32 săptămâni; 3) a înregistrat un spor mediu zilnic minim de 650 g și maxim de 800 g.

Focalizarea atenției asupra primelor două fătări

Datele experimentale dovedesc, fără dubiu, că acele scroafe care au o fertilitate ridicată și o capacitate bună de alăptare la primele două fătări sunt cele care rezistă în sistem cel mai bine și, implicit, au cea mai mare productivitate pe durata întregii vieți productive. Dacă sunt respectate cele trei atribute ale scrofiței ideale, precizate anterior, în continuare, durata vieții productive a femelei depinde foarte mult de managementul primelor două lactații. La prima lactație regula de aur este „un purcel la fiecare mamelon”, pentru a asigura inițierea funcționării întregului lanț mamelonar, în paralel cu furajarea la discreție, pentru a fi siguri că tânăra femelă produce suficient lapte. De reținut: glanda mamară nefuncțională la prima fătare este compromisă pentru totdeauna! Toate acestea reprezintă garanția că femela va avea o excelentă fertilitate și la fătările ulterioare, precum și o capacitate lactogenă pe măsură. După cea de a doua înțărcare reușită, riscurile pierderii femelelor din motive reproductive se diminuează, crescând însă pierderile provocate de accidentele la nivelul membrelor.

Reforma voluntară și involuntară

Chiar dacă am abordat acest subiect pe larg într-unul din articolele anterioare din revista Ferma (septembrie 2008), subiectul în sine este greu de epuizat. Dacă reforma voluntară a scroafelor ține preponderent de aspecte cum ar fi vârsta sau performanțele reproductive sub-optimale, cea involuntară devine, pe zi ce trece, tot mai importantă datorită creșterii constante a nivelului de intensivizare a producției în fermele comerciale. Imense baze de date au dovedit că ieșirea din efectivul matcă a scroafelor înainte de cea de-a treia fătare este cauzată de disfuncționalitățile reproductive (lipsa estrului, infertilitate, avorturi etc.) și a celor locomotorii. Însă, un indicator esențial al fertilității femelei pe toată durata vieții sale productive rămâne prolificitatea la prima fătare. Acele scroafe care au o prolificitate ridicată la prima fătare se dovedesc a fi cele mai prolifice și în continuare, până la momentul ieșirii din sistem.

Într-o perioadă în care piața cărnii de porc s-a dovedit a fi extrem de volatilă se pare că atenta monitorizare a eficienței utilizării scroafelor pe toată durata vieții lor productive devine unul din indicatorii cheie ai profitabilității fermei. Pentru că, indiferent cum am lua-o, scroafa rămâne indubitabil „motorul” fermei. Să avem grijă de el!

Articol publicat in revista Ferma nr.1(162) 1-31 ianuarie 2016