Să fim înţeleşi, nu e vorba de vreo strategie care să-şi fi găsit la un moment dat concretizarea în ceva, ci de planurile bombastice, plasate strategic la intervale de timp bine calculate, cum ar fi: premergător campaniilor agricole, anterior stabilirii unor subvenţii, în timpul sau imediat după răsuflarea vreunei revolte a fermierilor.

Ar mai fi strategia agricolă de campanie (electorală) sau strategia de menţinere (desigur, în funcţiile de conducere ministeriale sau ale instituţiilor subordonate).

Cele mai „odioase” pentru auzul colectiv dar şi cel mai des invocate sunt strategiile pe termen scurt, mediu şi lung. Indiferent de conţinut, acestea au făcut din discursul oficial o sursă inepuizabilă de clişee lingvistice şi tot atâtea motive pentru ca lumea agricolă, în mare parte, să se aleagă cu un soi de alergie greu tratabilă.

Cu ce s-a ales agricultura după atâţia ani de nesfârşită strategie? Cu mai nimic. Sau poate cu speranţa că într-o bună zi se vor găsi resursele umane şi materiale pentru ca planurile şi planificările să fie aplicate în practica agricolă de zi cu zi.

Şi totuşi, de unde mai ieri nu puteai respira de atâtea strategii şi declaraţii umflate cu iluzii, astăzi nu le mai avem nici pe acestea. Cele câteva răbufniri oficiale ale prezentului sunt mai mult reacţii la articole apărute în media care, evident, critică incoerenţa, chiar şi la nivel declarativ, precum şi lipsa unor politici agricole cu adevărat realizabile şi de care acest sector are atâta nevoie!

Îmi spunea zilele trecute un fermier sătul până peste cap: „totul e varză în agricultură!”. Aş adăuga că măcar varză de-ar fi, dacă nu altceva. Că dacă n-o mai fi România grânarul Europei, măcar „vărzarul” Europei să fie! Dar şi varza, cui o vinzi?

Una dintre marile noastre nerealizări strategice este tocmai desfacerea. Facilitarea accesului pe piaţă. Protejarea şi promovarea producţiei interne. Asigurarea, măcar a necesarului intern, din propria agricultură. Şi nu din surplusul altora. Strategii, strategii, strategii. Un fel de bla, bla, bla cu multe poticneli.

Cât despre promisiuni… dintr-astea sunt cu carul. De la silozuri şi spaţii de sortare – depozitare pentru legume şi fructe la stimulări de tot felul privind arendarea şi comasarea terenurilor. De la proiecte şi instalaţii pentru irigat, la pieţe de desfacere cel puţin decente. Doar că nu sunt bani în puşculiţa patriei pentru toate acestea.

În ceea ce priveşte banii europeni, aici lucrurile stau diferit. Nu ducem lipsă de proiecte, semn că agricultorii vor să investească, avem şi cu ce le finanţa dar, pentru că nu ne este nicicum dat să ne meargă şi nouă strună, avem şi birocraţie. Şi interese.

Şi „tratamente” preferenţiale. Şi uite-aşa se face că mare parte din banii comunitari destinaţi agriculturii româneşti se întorc de unde au plecat. Asta în timp ce oficialii noştri îşi văd în continuare, conştiincios, de strategiile lor.

Adevărul e că în România, ţara cu un potenţial de nu-l poate duce, fiecare se descurcă pe cont propriu.

După posibilităţi. Facem agricultură şi producem, însă nu suficient. Am putea vinde mult şi bine dar noi ne-am ales cu puţin şi prost plătit. Precum AGRO-STRATEGIA, care mai întâi ne deschide o portiţă, iar apoi ne trânteşte uşa-n cap! Pentru dezmeticire…