În ultimii 25 de ani am urmărit cu multă pasiune și cu cea mai mare atenție ce se întâmplă în lume pe acest subiect și am constat că, pur și simplu, la noi, lucrurile nu se schimbă. Ca atare s-a născut o întrebare extrem de simplă: de ce oare la noi lucrurile stau altfel? Fără a avea pretenția identificării tuturor cauzelor situației în care ne aflăm, iată câteva motivații.
Trăsăturile structurale moștenite ale sectorului
Chiar dacă din multe privințe astăzi istoricul creșterii porcului nu mai are relevanță pentru majoritatea fermierilor, suntem totuși tributari unei percepții deformate. Ca să fim mai clari trebuie semnalat că în vremurile dinainte de 1990 (aproape) întregul sistem de producție industrială a cărnii de porc era extrem de centralizat și, ca atare, controlat de stat sută la sută. Era oarecum și normal, întrucât cu carnea de porc românească s-au plătit o bună parte din datoriile regimului comunist, „în valută forte”. O pleiadă de specialiști ai acelor vremuri, extrem de competenți fără tăgadă, au ridicat în anii ’60-70 ai secolului trecut o industrie extrem de competitivă, prin construcția unei rețele complexe de ferme de reproducție – după modele americane și italiene verificate -, care avea, printre altele, un atu: majoritatea fermelor erau de dimensiuni mari, adică peste 1500-2000 de scroafe. La fel de logic structurat era și sistemul ce producea animalele de prăsilă – scrofițe și vieri – ce ajungeau, după un program strict și bine coordonat, în fermele comerciale. Ca atare, fermele comerciale existente, fiind prin definiție de mari dimensiuni, primeau constant vieri de înlocuire și, firesc, aveau propriul laborator de prelucrare a materialului seminal. Și atunci, unde e problema? În primul rând problema este că numărul fermelor de reproducție mari este la acest moment mult mai mic. Acestea au, pe bună dreptate, propria infrastructură de prelucrare a materialului seminal. Pe de altă parte, grație investițiilor din ultimii 15 ani și a diferitelor condiționalități legate de fondurile disponibile/proiect sau a constrângerilor de mediu, majoritatea fermelor de reproducție funcționale au capacități mult sub 1500 de scroafe. Or, în acest context, mai este necesar a avea propriul efectiv de vieri și propriul laborator? Părerile sunt împărțite dar, de cele mai multe ori, nu au legătură cu o realitate economică simplă, respectiv costurile.
Conceptul: „nu am încredere în nimeni!”
Nu de puține ori am primit acest răspuns de la fermieri atunci când i-am întrebat de ce preferă să cumpere vieri în loc de a cumpăra material seminal. Și, evident, neîncrederea este generalizată. Și se referă, printre altele, la:
– fermierul nu are încredere că furnizorul de material seminal va pregăti materialul seminal la fel de bine ca el, în propriul laborator;
– nu are încredere că furnizorul va livra material seminal de la vieri cu o valoare genetică similară vierilor din propria „bătătură”;
– nu are încredere în transportator/curier, pentru că nu are control asupra traseului și a ajungerii la destinație în timp util;
Evident că această listă a neîncrederii poate fi continuată, însă efectele ei sunt cel puțin contraproductive. De ce? Pentru că furnizorii de material seminal existenți acum pe piață sunt într-o concurență acerbă și, ca atare, este puțin probabil să livreze intenționat material seminal de proastă calitate sau cu o valoare genetică mediocră. La fel se pune problema și în privința curieratului, domeniu în care concurența e chiar și mai aspră.
Conceptul: „materialul seminal cumpărat e prea scump”
Este interesant de remarcat că această afirmație vine, de regulă, de la fermieri care nu au nici cea mai vagă idee despre costul de producție al unei doze de material seminal produs „loco”, în propria fermă. Ca atare, propun să zăbovim puțin asupra acestui aspect.
Orice lucru produs de om, fie el și o doză de material seminal, are o structură de cost similară, compusă din costuri fixe și variabile. Cum bine se știe, în costurile fixe intră încă de la început cheltuiala cu însăși construcția și dotarea laboratorului, care nu sunt deloc ieftine. Evident că această cheltuială se va transforma în amortizare lunară, de care, contabilicește vorbind, nu avem cum scăpa. Tot aici trebuie să luăm în calcul și costul financiar al eventualelor dobânzi bancare contractate tocmai pentru a construi și echipa laboratorul. Toate aceste elemente împreună constituie, într-o fermă cu cinci vieri, aproape 25% din costul unei doze, pe când într-una cu 30 de vieri proporția scade la 18%. În același context trebuie să luăm în calcul și costul întreținerii acestei investiții care, la rândul ei, reprezintă cam cinci la sută din costurile fixe per doză. Dacă la aceasta adăugăm furajul (5% per doză) și costurile veterinare (cam tot 5%), începem să avem o imagine mai clară.
Dar, cum spuneam, mai avem în vedere și costurile variabile, care ajung și la peste 40% din costul total al unei doze de material seminal.
Ca atare, per total, costul unei doze de material seminal produsă într-un laborator cu un număr mic de vieri poate ajunge, de fapt, mai mare decât prețul de achiziție a acesteia de la un furnizor care cu asta se ocupă.
În plus, dacă la toate acestea mai adăugăm și faptul că furnizorii de „gene lichide”- cum bine este numit materialul seminal – exploatează animale cu cea mai mare valoare genetică – exprimată prin index – și că rata de înlocuire a acestora depășește (sau așa ar trebui) sută la sută pe an, apare evident faptul că fermierul are și mai mult de câștigat prin achiziția de material seminal, în detrimentul vierilor.
La toate acestea mai trebuie luate în discuție și următoarele riscuri ce planează inevitabil asupra vierilor: îmbolnăvirea și imposibilitatea utilizării, moartea accidentală a acestora și altele.
Pe de altă parte, putem lua în considerare și faptul că într-o fermă cu cinci vieri, aceștia vor ocupa un spațiu minim de 35 de mp, ce ar putea fi utilizat pentru a face loc mai multor scroafe care, implicit, ar aduce venituri suplimentare la unitatea de suprafață.
Oricum, e de reținut faptul că diferența de cost per doză dintre fermele cu cinci vieri sau cu 30 poate depăși 20-25%, evident în favoarea fermelor cu număr mai mare de vieri (vezi graficul).
Există nu puține ferme care, din așa-zise motive de siguranță a diponibilității materialului seminal, mențin în exploatare un număr de vieri mult mai mare decât necesarul inseminării scroafelor disponibile. Este evident că aici costul vierului utilizat sub-optimal se va transfera în costul fiecărei doze care e utilizată efectiv la inseminare.
Până la urmă concluzia este una simplă: orice decizie privind achiziția geneticii ar trebui să fie una bazată pe calcule și în nici caz pe elemente emoționale, cum adesea se întâmplă în realitate. Cei care doresc sprijin în calculul costului de producție per doza de material seminal procesat în propria fermă sunt bineveniți să mă contacteze pe adresa ioan.ladosi@genusplc.com.
COSTUL DE PRODUCȚIE AL UNEI DOZE DE MATERIAL SEMINAL ÎN FUNCȚIE DE NUMĂRUL DE VIERI DIN FERMĂ
Articol publicat in Revista Ferma nr. 12 (173 – 1-31 iulie 2016)
