Unii, mai mari, arată cu degetul spre cei mici şi mulţi, de exemplu spre fermele de dimensiuni mai reduse, dar care există şi trag şi ele la aceeaşi căruţă. La rândul lor, cei mai mici nu se simt deloc reprezentaţi într-o Românie a cărei politică agricolă reală este într-o continuă şi constantă… inexistenţă! Liderii, unii, sunt huliţi chiar înainte de a apuca să facă ceva concret. Alţii, nu fac pur şi simplu. De la vorbă la faptă chiar e cale lungă. Dar, cine să-şi asume asta?
Dincolo de neajunsuri, de provocările unui sector aflat în permanentă schimbare, scopul individual este să ne fie mai bine, nu-i aşa?! Da, dar cum? Omorând afacerea vecinului pentru că ne uităm oriunde altundeva numai la mâinile lui muncite, nu! Refuzând asocierea pentru că sigur cineva are de câştigat sau de furat ceva. Scop comun nu prea mai există iar mersul la braţ, în aceeaşi direcţie, nici atât! Este trist că la vremea asta încă mai contează meschinăriile şi datul la gioale, în cel mai empiric mod cu putinţă. Şi toate astea se întâmplă, culmea, în era tehnologiei despre care ne place să credem că o trăim şi o valorificăm din plin!
Şi, în timp ce noi uităm să mai fim… oameni, vremurile se schimbă. Agricultura, cu sau fără voia noastră, cu sau fără apăsările noastre trebuie şi devine din ce în ce mai tehnologizată şi performantă. Suprafeţele exploatate sunt reduse semnificativ, în timp ce nevoia de hrană e în continuă creştere. Să fim mai puţini, dar mai buni, mai productivi şi la costuri cât mai reduse. De voie, de nevoie, aşa arată viitorul nu prea îndepărtat. Cine şi-l asumă?! Păi tot noi, oamenii ar trebui să o facem.
Şi atunci, de ce în pragul unei noi revoluţii industriale, când agricultura viitorului e din ce în ce mai prezentă, pe unii încă îi mai preocupă cum să-i vină de hac vecinului şi caprei lui?!
Nicoleta DRAGOMIR
