Cum a ajuns a doua ţară ca mărime de pe continentul sud-american să cultive 90% din suprafaţa agricolă în sistem no-till? Ovidiu Ranta a călătorit 12.000 de kilometri pentru a afla răspunsul la această întrebare…

Invitat de către Ambasada Argentinei la Bucureşti pentru a participa, alături de Francis Desbonnets, directorul general de la Agri Alianţa, la una dintre cele mai mari expoziţii de agricultură din această ţară – AgroActiva, eveniment organizat în provincia Santa Fe, localitatea Armstrong, Ovidiu Ranta a petrecut aproape o săptămână dincolo de Atlantic, din care patru zile numai în expoziţie. Argentina, o ţară cam de zece ori mai mare ca suprafaţă decât România şi cu o densitate a populaţiei destul de scăzută (de numai două ori mai mulţi locuitori decât avem noi), este astăzi o forţă agricolă la nivel mondial.

Agricultură fără arătură

Producător important de cereale şi oleaginoase, Argentina are însă o particularitate unică în ceea ce priveşte sistemul de cultivare a terenurilor agricole. Şi anume faptul că 90 la sută din suprafeţe sunt exploatate utilizând tehnologia no-till. Altfel spus, s-a exclus total arătura şi prelucrarea intensivă a solului, optându-se pentru semănatul direct. Această practică a adus beneficii semnificative pentru sol, asigurând protecţia împotriva eroziunii, îmbunătăţirea conţinutului de materie organică, precum şi creşterea randamentelor şi reducerea costurilor pe hectar.

Pentru noi, pare ceva ieşit din comun, însă fermierii argentinieni au câteva atuuri de partea lor.

Doctor în no-till

În urmă cu patru ani, Francis Desbonnets amintea într-un interviu despre sistemul de agricultură no-till din Argentina şi tot atunci avansa ideea că acesta ar putea fi o opţiune ce merită explorată şi în ţara noastră. Ipoteză oarecum împărtăşită acum şi de către profesorul clujean, care de altfel a studiat ani de zile acest subiect. Inclusiv teza de doctorat pe care a susţinut-o în 2008 la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca avea o temă apropiată: „Cercetări privind mecanizarea semănatului direct al porumbului în teren nearat”. Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie – cum spune un proverb neaoş de pe la noi…

Cât priveşte această experienţă exotică pe care a trăit-o la început de iunie, nimic nu se aseamănă cu ceea ce a văzut până acum. „M-am întors de acolo cu o geantă plină de broşuri şi materiale de prezentare, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de foarte mulţi ani”, a rezumat el inedita escapadă sud-americană.

Simplitate şi funcţionalitate

Impresionat nu doar de suprafaţa expoziţiei (250 de hectare!), ci şi de mărimea utilajelor expuse acolo, acesta a constatat că majoritatea expozanţilor erau producători locali. „Am văzut foarte multe maşini de semănat, atât pentru prăşitoare, cât şi pentru păioase, de la diverşi producători argentinieni. Am şi vizitat împreună cu Francis două fabrici din zonă. Deşi sunt actuali cu tehnologia, nu am văzut atât de multe sisteme digitale implementate pe echipamentele lor. Sunt concentraţi, se pare, mai mult pe simplitate şi funcţionalitate, încercând în acelaşi timp să rezolve nişte probleme actuale ale fermierilor. Am văzut, spre exemplu, un tractor de 500 CP, care nu avea în partea din spate mecanism de suspendare. Pentru că în 80% din situaţii acel ridicător se utilizează pentru pluguri, care sunt purtate. Iar prin renunţarea la acest sistem, s-a eliminat şi hidraulica, inclusiv partea de electronică, ceea ce automat înseamnă o reducere de cel puţin 30-40 mii de euro”, a constatat Ovidiu Ranta.

Mai puţine constrângeri de reglementare

De asemenea, profesorul clujean spune că problemele fermierilor din Argentina nu sunt aceleaşi cu care se confruntă fermierii europeni. „Obiectivul lor principal este să-şi vândă producţia. Pe de altă parte, nici nu au atâtea restricţii în ceea ce priveşte substanţele de combatere, normele de poluare la motoare, în general conformităţile şi normele europene nu se aplică în cazul lor. Asta înseamnă, desigur, că produc mult mai ieftin. Iar randamentele la hectar sunt destul de ridicate. În zona în care am fost noi, am înţeles că regimul de precipitaţii este unul mai mult decât generos – 1.200 de litri pe an”, a ţinut să precizeze acesta.

Rezultate ce aşteaptă să fie validate în Europa

Profitând de prezenţa la târg, cei doi au avut şi câteva întâlniri de tip ‘business to business’ cu reprezentanţi ai unor companii producătoare de maşini agricole, care şi-au manifestat interesul de a se extinde către Europa de Est. „Ne-au întrebat ce şanse ar avea să intre pe piaţa europeană. Toate tehnologiile lor înseamnă semănat direct. Altceva nu prea îi interesează. Sistemele de transport sunt de dimensiuni foarte mari, lăţimile de lucru la semănători sunt de la 12 metri în sus, majoritatea echipamentelor sunt tractate. I-am sfătuit că dacă vor să vândă în Europa, ar trebui întâi de toate să stabilească nişte legături cu mediul universitar. Să-şi dezvolte nişte cercetări care să fie validate la nivel european. Altfel nu cred că ar avea vreo şansă în faţa marilor competitori de pe piaţă”, ne-a explicat singurul român membru al comisiei de jurizare a noutăţilor care desemnează premiile pentru inovaţie de la Agritechnica.

O posibilă opţiune pentru fermierii români

Deşi agricultura no-till nu este un panaceu universal, după cum recunoaşte și Ovidiu Ranta, cu siguranţă în viitor tot mai mulţi fermieri vor căuta această alternativă. „În anumite situaţii sau în zonele în care regimul de precipitaţii este deficitar, ar putea reprezenta o opţiune. Foarte important de menţionat în acest context sunt şi culturile de înverzire. Fără acestea, semănatul direct sau tehnologia no-till nu funcţionează cum trebuie. În Argentina tot timpul solul este acoperit cu ceva”, a observat profesorul clujean.

Fără culturile de înverzire, semănatul direct sau tehnologia no-till nu funcţionează cum trebuie – OVIDIU RANTA, Specialist în mecanizarea agriculturii

DE CE LA NOI E MAI GREU?

„În România sunt câteva încercări de a face agricultură în sistem no-till. Dar e un domeniu foarte greu de abordat la noi. Pentru că e nevoie de răbdare până să obţii rezultate cu no-till. Cel puţin 4-5 ani. Ori marea majoritate a fermierilor români nu-şi pot permite luxul de a aştepta atât. Ei au nevoie să facă profit în fiecare an. Şi atunci sunt prinşi cumva la mijloc. Tot timpul sunt cu ochii pe preţurile la inputuri, pe desfacere, dar în acelaşi timp urmăresc şi ratele de la utilaje”, susţine Ovidiu Ranta.

un articol de

LIVIU GORDEA