Îmi amintesc cum amestecau părinţii mei făina de porumb alb de Denta cu făină albă de grâu pentru a face pâinea albă în vremuri grele, zicând că nu au venit în Banat din Apuseni să mănânce pâine neagră sau mămăligă.
Pentru cultura porumbului făceam întotdeauna arătură de toamnă cu plug cu două trupiţe tras de o pereche de bivoliţe în tandem cu o pereche de cai, o noutate în acele timpuri. După grapa cu colţi şi mărăcini în primăvară se semăna porumbul în rânduri cu maşina cu linguriţe trasă de cai, când înflorea porumbarul (Prunus spinosa).
Urma apoi prăşitul de 2-3 ori între rânduri cu prăşitoarea trasă de cai şi, la final, îngropatul cu rariţa. Pe rând se săpa manual de cel puţin două ori, având grijă să nu lucrăm pe timp foarte umed. Buruienile mai mari le adunam pentru porci şi ce rezulta din răritul şi copilitul porumbului se punea la bivoliţe şi vaci în iesle ca supliment, după ce se întorceau de pe izlaz. Astfel, se valorifica tot ce era verdeaţă pentru furajarea animalelor. Nimic nu se pierdea.
În cultura de porumb semănam dovleci pentru porci, care se dădeau acestor animale cruzi sau fierţi. Din seminţele de dovleac făceam un ulei maroniu extrem de gustos şi hrănitor. În alte locuri, mai ales pe lângă casă, semănam fasole urcătoare, când porumbul avea 10-20 cm, cu rezultate la fel de bune.
După recoltarea ştiuleţilor şi aşezarea lor în hambar, aveam maşina de despuiat boabe de porumb cu productivitate mult mai bună decât operaţiunea exclusiv manuală. Cu ciocălăii rezultaţi se făcea focul la bucătărie pentru prepararea hranei.
Cocenii se tăiau manual cu secera, noaptea pe lună plină, pe rouă sau brumă, ca să nu se piardă frunzele preţioase în hrana animalelor dacă se recoltau uscaţi. După ce se uscau bine în clăi, snopii de coceni erau depozitaţi în ogradă. În cursul iernii, cu cocenii se hrăneau caii şi vacile, rămăşiţele ajungeau la bivoliţe şi, în continuare, cu ce mai rămânea, se făcea foc la cuptor pentru coacerea pâinii sau pentru încălzirea locuinţei. Lemnele erau o raritate la câmpie.
Din pănuşile (ghije) de pe ştiuleţi, după vopsire în diferite culori şi răsucire, se confecţionau de către şvabii bănăţeni obiecte artizanale, îndeosebi coşuri (ţecăre) frumos împletite cu desene minunate, materiale înlocuite acum de plastic.
De la cultura porumbului se valorificau până şi rădăcinile (ciumpii), adunate primăvara din culturile de grâu, utilizate ulterior pentru foc la cazan în curte, la fierberea dovlecilor pentru porci sau în alte scopuri.
Aceste bune obiceiuri de valorificare integrală a acestei culturi minunate care este porumbul, acum s-au pierdut în bună parte.
Lanuri întregi de coceni de porumb rămân acum peste iarnă în picioare să fie „valorificaţi” de oi, pe a căror lână se agaţă tot felul de scaieţi, care sunt apoi răspândiţi peste toate câmpurile din jur.
Porumbul… colorat
În perioada studenţiei la agronomie, profesorul de botanică a primit din Mexic o specie sălbatică de porumb (Zea canina), cu ştiuleţi mici şi boabe roşii brune, pe care m-a rugat să o înmulţesc în grădina de acasă, într-un loc izolat. În acelaşi timp, profesorul de cultura furajelor lăuda la curs un soi de porumb pentru siloz numit Tuxpeno, cu boabe albe, cultivat în reţeaua gostat.
Mai mult în joacă, am cultivat în acelaşi loc în grădina casei mai multe soiuri de porumb cu boabe galbene, albe şi roşii să se corcească (încrucişeze) între ele. În anul următor, în practica de diplomă, am cultivat la gostat în brigada unde lucram porumbul încrucişat în grădină, în anul anterior.
După cum mă aşteptam, au rezultat ştiuleţi cu boabe foarte frumos colorate (xenii), cu care am împodobit birourile de la gostat şi locuinţele sătenilor. Nicăieri de atunci nu am mai întâlnit ştiuleţi de porumb atât de frumos coloraţi, care se pot utiliza la diferite ornamente rustice uscate, alături de dovlecii ornamentali, papură şi altele.
De-ale partidului de… dinainte
Pe lângă aceste întâmplări fericite au fost şi altele mai puţin plăcute. În lunca inundabilă a Caraşului, la gostat, cultivam 300 ha porumb într-un singur loc. După semănat au venit inundaţiile şi o explozie de buruieni după retragerea apelor. Am îngropat buruienile prin discuire şi am semănat din nou porumbul.
Am aşteptat să răsară, dar nici pomeneală, nu a apărut nici un fir, plăntuţele abia ieşite din bob au fost consumate în sol de larvele de buha semănătorilor (Agrotis segetum), existente în buruieni înainte de semănat. După un tratament împotriva acestui dăunător am semănat a treia oară porumbul, care s-a copt foarte târziu, reuşind să recoltez o parte din el când au venit alte inundaţii, care au ţinut până în februarie anul următor.
Porumbul nu a suferit aproape deloc din cauza ploilor şi a zăpezii, ştiuleţii s-au aplecat în jos şi pănuşile le-au apărat, astfel că nu au fost afectaţi de umiditate. În luna februarie, când i-am recoltat, ştiuleţii erau mai sănătoşi decât cei recoltaţi cu umiditate mai ridicată toamna în noiembrie, înainte de inundaţii.
Într-o toamnă ploioasă, am fost delegat la Direcţia Agricolă Braşov să sprijin campania de recoltare a porumbului la un IAS din judeţul Constanţa. Pe teren erau sute de militari, elevi, studenţi şi muncitori din uzine la recoltat manual de porumb. În fiecare seară se raporta la telejurnal stadiul recoltărilor la porumb în judeţele ţării aflate în întrecere socialistă.
După seara în care s-a anunţat că judeţul Constanţa a încheiat campania de recoltare a porumbului, m-am prezentat dimineaţa la director, raportând încheierea lucrărilor pentru mine, întrucât partidul nu minte, deşi unitatea mai avea jumătate din suprafaţă nerecoltată. Această minciună socialistă m-a scăpat mai repede de sarcina trasată de conducerea de partid de ajutorare a unităţilor rămase în urmă cu recoltarea porumbului.
Acum, lucrurile s-au mai schimbat, unele în bine, altele în rău. Cultura porumbului continuă să fie cultura de bază a ţării noastre; păcat însă că nu este prezent în unele lunci ale râurilor ca Mureş, care este acum invadată de salcâmul pitic (Amorpha fructicosa), o specie decorativă devenită între timp invadantă.
În schimb, pe Târnavă, întreprinzători germani cu utilaje ultraperformante, cultivă mii de hectare de porumb cu rezultate de excepţie în acest an. La fel, pe valea Caraşului, unde mi-am început ucenicia ca inginer agronom, alt întreprinzător austriac cultivă porumb cu rezultate foarte bune…
Ce-am avut şi cu ce am rămas
În ţara noastră sunt numeroşi alţi cultivatori de porumb: francezi, italieni, olandezi, danezi, spanioli, englezi, belgieni şi alţii. Ne întrebăm ce fac majoritatea fermierilor români în această direcţie, au uitat să cultive porumbul? De ce alţii pot şi ai noştri nu?
Personal, mă simt vinovat că nu am luat atitudine la momentul potrivit, să fi păstrat cu toţii ce era bun din fosta organizare a agriculturii şi să fi împărţit corect veniturile realizate de cei îndreptăţiţi să le primească; unităţile trebuiau modernizate, nu lichidate… Nimeni nu ne-a oprit decât propria noastră opţiune, lăsată de unii voit pe mâna unor profitori ai tranziţiei.
Astfel nu am fi asistat la naşterea peste noapte a unor latifundiari fără merite deosebite, nu se vindea pământul ţării străinilor, nu s-ar fi distrus infrastructura existentă (irigaţii, desecări, complexe zootehnice, ateliere de reparaţii, silozuri, sedii etc.), având cine să o folosească în continuare, nu înceta fabricarea tractoarelor şi a maşinilor agricole autohtone şi, mai ales, nu dispărea fondul uman specializat (ingineri, medici veterinari, tehnicieni, mecanizatori etc.).
Nu răspunde chiar nimeni de cele petrecute, nici măcar moral să recunoască greşelile impardonabile ale trecutului ?
În cât timp, cu ce bani şi mai ales cu cine vom repara, dacă mai este cu putinţă, greşelile trecutului agriculturii noastre? Vom fi condamnaţi să rămânem slugi supuse străinilor cărora le-am vândut pe nimic pământul? Citiţi mai corect viitorul şi siguranţa alimentară a ţării… Imnul „Deşteaptă-te române” este mai actual ca oricând pentru agricultura noastră.
