Casa fără gospodari valizi unde am locuit temporar, avea sub şopron o semănătoare de cereale „Saxonia”, o secerătoare – legătoare trasă de cai şi alte utilaje pentru cultura grâului. Batoza de treierat din sat funcţiona cu curent electric şi se muta din curte în curte.

Se poate spune că în perioada interbelică recoltarea cerealelor păioase în comunele de frunte ale Banatului era aproape integral hipo sau auto mecanizată, faţă de alte provincii ale ţării, unde recoltarea se efectua manual, cu secera şi coasa, urmată de îmblătit şi vânturat, arareori treierat staţionar cu locomobile şi batoze.

În gospodăria noastră grâul era semănat cu semănătoarea trasă de cai şi se recolta manual cu coasa, un rând făcut polog cu secera, pus pe funii de papură şi al doilea rând făcut polog pus pe primul rând, urmat de legat în snopi.

Prin mersul la polog de-a-ndărătelea, prindeam pe picioare câte un rug care producea zgârieturi până la rană deschisă îmbibată cu praf şi transpiraţie, numai bune pentru câştigarea imunităţii la infecţii. La sfârşitul zilei se adunau snopii în cruci, cu cei de deasupra ancoraţi să nu fie răsturnaţi de vânt.

Urma transportul centralizat şi depozitarea în şire la aria de treier, unde trimişii regimului comunist abia instalat, percepeau cotele împovărătoare ca despăgubire pentru cotropitori. Mulţi dintre ţărani rămâneau fără grâu de pâine, fiind expuşi înfometării şi în final obligaţi să intre forţat în colectivă.

După treier, pe locul şirei măturam resturile de boabe cu pământ cu tot, pe care le administram iarna porumbeilor din podul grajdului.

Ştiinţă vs. incompetenţă

Mai târziu, după terminarea facultăţii, în producţie la GAS Grădinarii, în Caraş-Severin, am cunoscut recoltarea cu combine tractate, când trebuia să am personal suficient să rabatez masa de tăiere, în deplasarea de la un lan la altul. Unitatea unde am fost repartizat, realiza producţii mici de grâu la hectar din cauza fertilităţii scăzute a solurilor de tip podzolic, a acidităţii şi insuficienţei îngrăşămintelor chimice.

Pentru redresarea situaţiei, din proprie iniţiativă am înfiinţat un lot demonstrativ cu soiuri de grâu, ca să cunosc sortimentul care se potriveşte condiţiilor mele. Din cinci soiuri, pe primul loc a ieşit soiul mai rustic Bulgaria 301 şi pe ultimul soiul Bezostaia 3.

Evident, pentru anul următor am cerut să cultiv soiul mai performant pentru noi, dar nimeni de la Trustul gostat zonal nu m-a ascultat, repartizându-mi în continuare soiul la masă Bezostaia, care reclama un nivel de fertilizare mai ridicat, de la care am obţinut aceleaşi producţii scăzute ca şi în anul precedent.

Soiul productiv, fără îngrăşăminte suficiente, asigură producţii mai mici decât un soi rustic la acelaşi nivel de fertilizare – a fost prima mea concluzie amară cu privire la cultura grâului.

Au urmat apoi culturi mult mai performante de grâu cu soiuri româneşti la IAS Prejmer, în Braşov, după cultura cartofului fertilizată intensiv, având singura grijă să le alegem pe cele cu paiul mai scurt, rezistente la cădere.

Tehnica a rezolvat recoltarea

Apariţia combinelor autopropulsate din ce în ce mai performante au rezolvat problemele recoltării grâului. În campania de recoltare, pentru evitarea pierderilor prin scuturare, se făceau la nivel de ţară mişcări masive de combine din sud spre nord. Aşa am constatat refuzul combainerilor de la câmpie de a lucra pe pantele dealurilor, de teamă să nu se răstoarne…

Într-un an cu atac masiv de afide la grâu, în buncărele combinelor erau o mulţime de buburuze. În alt an am avut, tot aşa, o invazie de urechelniţe. Cauza acestei invazii nu am reuşit să o descopăr atunci.

Pe atunci se fura la greu…

Am avut câteva amintiri mai triste cu furturile de grâu. Urmărind odată cum se recolta grâul, roţile maşinii de teren cu care mă deplasam s-au împiedicat de câţiva saci cu boabe acoperiţi cu paie. Atunci nu am realizat proporţiile jafului şi metodele de sustragere. În parcele mai izolate de lângă pădure, toboganul cu saci se descărca „accidental”.

Marfa era acoperită imediat cu paie, după care, la adăpostul nopţii, sacii erau ascunşi în pădure, într-o râpă cu tufişuri, stivuiţi la înălţime pe o podină de bârne şi acoperiţi cu carton asfaltat. În această zonă izolată de lângă graniţă, după încheierea campaniei de recoltare, sacii erau luaţi şi grâul vândut până la o distanţă de peste 40 km pe piaţa Reşiţei, unde miliţia a descoperit întreaga reţea de răufăcători, din care făceau parte tractorişti, ciobani, grăniceri, şoferi şi alţii.

Mai apoi, odată cu apariţia combinelor autopropulsate, mecanizatorii „uitau” să descarce buncărul în mijloacele de transport ale beneficiarilor, golindu-l ulterior în alte locuri, pe bani puţini sau mai mulţi.

… Acum se cultivă cu greu

Acum, situaţia este complet schimbată. Suprafeţe mari de teren cultivate odinioară cu grâu au rămas pârloagă, combinele noastre aşa cum au fost ele nu se mai fabrică şi au dispărut cu totul din vizor, iar în multe dintre silozurile de cereale suflă vântul a pagubă, de neînţeles pentru unii dintre noi.

Pe când renaşterea cultivării grâului pe terenurile arabile abandonate peste care s-au aşternut amintirile unora care le-au cunoscut într-o altă ipostază, cu instalarea normalităţii pentru pâinea ţării şi nu numai?!