În cele ce urmează, ne propunem să „înarmăm” fermierii români cu principalele noțiuni ale pășunatului rațional, pe care să le aplice, în cunoștință de cauză și din dorința de progres, în condițiile concrete din exploatațiile pe care le conduc.
Sisteme extensive de pășunat
După ce am aplicat toate metodele de îmbunătățire a covorului ierbos al unei pajiști, după caz prin eliminarea vegetației dăunătoare, fertilizarea organică și chimică, supraînsămânțare, reînsămânțare, amendare etc., problema cea mai importantă rămâne valorificarea producției de iarbă prin cosire și/sau păscut cu animalele.
Utilizarea prin cosire reclamă cunoașterea unor condiții mai simple, cum ar fi: stadiul de dezvoltare al plantelor, înălțimea și modul de tăiere, îndepărtarea recoltei, pregătirea fânului, însilozarea ierbii și alte operații.
În schimb, pășunatul este cu mult mai complicat, întrucât intervine factorul animal – prin călcare, ruperea ierbii, dejecții solide și lichide etc. – cu influențe asupra productivității și compoziției floristice a covorului ierbos al unei pajiști.
De aceea, trebuie să se acorde o atenție la fel de mare metodelor de folosire ca și metodelor de îmbunătățire a producției unei pajiști, pentru a obține rezultatele scontate.
Înainte de a dezvolta metodele de valorificare a ierbii prin pășunat, trebuie cunoscute criteriile de clasificare a sistemelor de pășunat (Tabel).
Din datele prezentate în tabel rezultă complexitatea deosebită a valorificării raționale a pajiștilor prin pășunat, pe care practicanții acestui mod de folosință nu o cunosc îndeajuns și adesea o neglijează.
Pășunatul rațional este o artă, de care depinde în final productivitatea și durabilitatea covorului ierbos, dar și randamentul animalelor în sezonul de pășunat, exprimat în spor greutate vie, lapte etc.
• Pășunatul liber nesistematic (nerațional) este cel mai dăunător pentru pășunile naturale, întrucât nu ține seama de nici o regulă privind durata de pășunat, încărcarea cu animale sau împărțirea pășunii pe specii și categorii de animale.
Apoi staționarea în târle este mult peste normal, dând naștere la supratârlire și la îmburuienarea pășunii, nu se respectă regulile sanitar-veterinare și sunt prezente multe alte nereguli care aduc grave prejudicii atât covorului ierbos, cât și animalelor care pășunează.
Subîncărcarea, precum și supraîncărcarea pășunii sunt la fel de dăunătoare pentru covorul ierbos.
Animalele pășunează în mod selectiv numai plantele valoroase, situație care favorizează extinderea buruienilor.
La fel, prelungirea peste normal a duratei sezonului de pășunat, în special cu oile, și pășunatul pe vreme umedă a terenurilor în pantă pot produce eroziuni grave ale solului sau tasarea lui, cu extinderea pe terenuri plane a unor specii ca: târsa (Deschampsia caespitosa), pipirigul (Juncus sp.) și altele.
Subîncărcarea până la abandon a unor pășuni dă cale liberă invaziei vegetației lemnoase dăunătoare, care în timp poate să se transforme în pădure.
• Pășunatul dirijat (sub picior) reprezintă cea mai simplă formă de pășunat rațional care poate fi aplicat pe toate pășunile. El presupune repartizarea unor porțiuni din teritoriul pășunii diferitelor specii și categorii de animale, încărcarea acestora cu un număr optim de animale și pășunatul succesiv al covorului ierbos în așa fel încât iarba să fie valorificată în măsură cât mai mare.
Prin pășunatul dirijat se urmărește evitarea unor plimbări inutile ale animalelor peste pășune și dirijarea lor de către păstori în locurile în care la data respectivă pare mai necesar sau mai posibil ca animalele să pășuneze mai mult, ca să se ,,așeze“ pășunea, cum zic păstorii.
În dirijarea animalelor, păstorii experimentați din tată în fiu țin seama mai mult de satisfacerea nevoilor de iarbă a animalelor și nu se preocupă aproape deloc de îmbunătățirea pășunilor. Se consideră că pășunatul dirijat nu necesită investiții de nici un fel, fiind suficient să se respecte câteva reguli de valorificare a ierbii, să se taie câte un mărăcine și cam atât. În fapt, pășunatul dirijat (sub picior) nu se deosebește prea mult de pășunatul liber (nesistematic).
• Pășunatul la pripon (conovăț) se practică în cazul unui singur animal sau a unor efective mici de animale care sunt legate de un pichet metalic sau de un par cu o frânghie sau lanț. Acest sistem este lipsit de importanță, cu toate că furajul este bine valorificat prin limitarea deplasării animalelor care pasc în cercuri. După terminarea pășunatului într-un loc, priponul se mută alăturat și așa mai departe, până la valorificarea producției de pe întreaga suprafață de pajiște.
Termeni tehnici pastorali
Organizarea rațională a pășunatului presupune cunoașterea și însușirea unor termeni tehnici utilizați azi în literatura pratologică mondială, neintroduși încă în totalitate în terminologia agricolă românească. Cei mai importanți dintre aceștia sunt:
TP – trup de pășune, ce reprezintă o suprafață de teren bine marcată în spațiu pe limite naturale sau construite, de o anumită mărime, care poate avea două sau mai multe unități de exploatare, cu vegetația ierboasă aptă să fie folosită în principal prin păscut direct cu animale;
UE – unitate de exploatare este subdiviziune a unei pășuni mai mari (TP), în care se asigură necesarul de iarbă pentru o grupă de aproximativ 100-120 UVM în cazul societăților agricole sau 20-30 UVM pentru proprietatea individuală;
p – parcelă de pășunat, ca subdiviziune a UE, fiind suprafața unde pasc animalele în mod organizat, în rotație pe cicluri de pășunat;
SP – sezon de pășunat sau durata pășunatului într-o perioadă de vegetație care poate fi;
Dpp (zile) – durata pășunatului parcelelor, respectiv timpul cât rămân animalele pe o tarla în cursul unei perioade de pășunat;
Drp (zile) – durata perioadei de refacere a ierbii în parcelă, reprezintă timpul scurs între scoaterea animalelor de pe tarla și reintroducerea lor pe acceași suprafață la ciclul următor de pășunat;
Rip (kg/ha, t/ha) – rezerva de iarbă din parcelă este cantitatea de iarbă oferită animalelor pe o suprafață oarecare de pășune în cursul unui ciclu de pășunat sau numărul rațiilor zilnice de iarbă de care dispunem pe o parcelă la un moment dat. Rip este produsul dintre numărul de UMV care se introduc pe parcelă și Dpp, care se exprimă în rații (UVM/ha).
Ip (UVM/ha) – încărcarea parcelei sau numărul animalelor cu care se încarcă o parcelă la o anumită durată în zile a pășunatului, în cadrul unui ciclu de pășunat. Se exprimă în UVM/ha și depinde de Dpp.
După KLAPP, la o rezervă de iarbă Rip de 100 zile UVM/ha sunt posibile o Dpp de 4 zile cu o încărcătură de 25 UVM, iar la o Dpp de 1/2 zi e permisă o încărcătură momentană de 200 UVM/ha, respectiv de 50 mp pentru un animal. Ip scade la pășunatul rațional din primăvară spre toamnă, în funcție de mărimea rezervei de iarbă.
Am enumerat și definit acești termeni de bază, pentru a înțelege mai bine regulile stricte ale pășunatului rațional.
Necesarul de iarbă
Din datele existente în literatura noastră de specialitate, necesarul zilnic de iarbă pentru diferite specii și categorii de animale este în general de:
• 40-50 kg la vacile cu producție mare, la tauri și la boi;
• 30-40 kg la vacile slab productive sau sterpe și la caii adulți;
• 20-30 kg la tineretul bovin sub 200 kg;
• 5-6 kg la ovinele adulte și la alte specii.
Producția pășunii determinată în masă verde (MV) recoltată pe vreme însorită, fără rouă, se poate transforma mai expeditiv în substanță uscată (SU) sau în unități nutritive (UN) pe bază de coeficienți sau prin determinări de laborator. Raportul între MV și SU este în general de 5:1, sau pentru transformarea producției de MV și SU se împarte producția de MV la 5.
Pentru transformarea în UN se iau în considerare următoarele valori:
– 0,25 UN (4 kg MV/1 UN) pentru iarba de calitate foarte bună, în care predomină gramineele și leguminoasele valoroase;
– 0,20 UN (5 kg MV/1 UN) pentru iarba de calitate bună în care predomină gramineele valoroase;
– 0,16 UN (6 kg MV/1 UN) pentru iarba de calitate mijlocie în care plantele valoroase reprezintă cel mult 50%;
– 0,14 UN (7 kg MV/1 UN) pentru iarba de calitate slabă în care predomină plante inferioare din punct de vedere furajer.
Aceste date sunt utile în stabilirea ponderii ierbii de pe pășune pentru necesarul rației de întreținere și de producție al animalelor, în special al vacilor de lapte, care au nevoie de o furajare suplimentară cu nutrețuri concentrate în funcție de nivelul producției de lapte.
Conversia ierbii în producții animaliere
Pentru transformarea producției de iarbă exprimată în UN în producții animaliere se face apel la coeficienții din literatura de specialitate, care în cazul nostru sunt:
– 1-1,2 UN pentru 100 kg greutate vie necesare funcțiilor vitale (rație de întreținere);
– 0,45-0,50 UN pentru producerea unui kg de lapte de vacă;
– 3-5 UN pentru 1 kg spor greutate vie tineret taurin.
Concret, pe pășune, în condiții obișnuite, în medie 1 kg de lapte de vacă se obține cu un consum de 1-1,3 UN, iar 1 kg spor greutate vie la tineret taurin în vârstă de peste 12 luni se realizează cu 7,5-10 UN, care reprezintă conversia optimă a ierbii în produse animaliere.
Gradul de valorificare a pășunilor cu animale
Coeficientul de folosire a pășunilor prin păscut cu animalele variază în limite destul de largi în funcție de calitatea covorului ierbos, astfel:
– 25-35% pășuni pe terenuri umede cu rogozuri (Carex sp.);
– 30-50% pășuni subalpine și montane de țepoșică (Nardus stricta);
– 45-70% pășuni de câmpie și dealuri uscate (Festuca valesiaca, F. rupicola, Botriochloais chaemum);
– 65-90% pășuni de dealuri umede și lunci cu graminee valoroase;
– 85-95% pășuni naturale montane cu graminee valoroase sau pășuni semănate din toate zonele.
Repartiția producției de iarbă într-o perioadă de pășunat este destul de neuniformă, fiind mai mare la începutul spre mijlocul sezonului și mai mică la sfârșitul sezonului de pășunat.
Din aceste considerente, necesarul de iarbă calculat pentru o unitate de vită mare (UVM) în condițiile din țara noastră este bine să fie mărit cu cca 30%, ajungând astfel la 65 kg iarbă pentru 1 UVM sau 13 kg substanță uscată (SU). Există și o altă metodă de calcul în care la un consum de 50 kg iarbă (10 kg SU), suprafața atribuită pentru 1 UVM se mărește cu 30%, rezultatul fiind același în ambele cazuri.
