În aceste ultime şase luni – sperăm să nu fie mai puţine în contextul economic actual – pentru fiecare carcasă încadrată în clasele E şi U, fermierul va primi de la stat, în medie, 110 lei. Sprijinul este binevenit, însă ar fi trebuit să se regăsească integral în creşterea competitivităţii producătorului român în faţa presiunii concureţei venite din ţările vestice, care este de multe ori incorectă.

Întrebări, răspunsuri, constatări

• Unde suntem azi? Răspunsul prompt ar fi: departe de unde ar fi trebuit, sau de unde am fi putut fi.

România mai are doar aproximativ 130.000 de scroafe în exploatare industrială, ceea ce înseamnă că lunar, în abatoare, nu au cum să ajungă mai mult de 200.000 de porci. Totuşi, dacă includem aici şi fermele de finisare, care cresc aproape în exclusivitate purcei importaţi, probabil că mai putem adăuga 50.000 de capete pe lună.

Restul, precum bine ştim, provin din import sub toate formele posibile: porci vii, carcase proaspete sau congelate, carne lucru, mezeluri, conserve, untură etc.!

• Cum am ajuns aici? Ar fi inutil şi contraproductiv să ne uităm peste umăr, însă un lucru este cert: nu am avut şi nici nu avem, ca stat european, o strategie clară în acest domeniu, aşa cum au majoritatea ţărilor cu care concurăm pe piaţa globală.

De zece ani încoace ne chinuim să scăpăm de pesta porcină, cu speranţa că vom putea exporta şi carne de porc românească. De mai mulţi ani aşteptăm ziua în care potenţialul real al creşterii porcului românesc va demara cu adevărat, iar noi toţi – producători şi consumatori – să ajungem cu adevărat să „trăim bine!”

• Ce face competiţia? Toate studiile de piaţă efectuate în ultimii 20 de ani au demonstrat, fără drept de apel, creşterea constantă a costului pentru producerea unui kilogram de carne de porc, cu valori evident diferite, în funcţie de ţara la care se face referire.

Evoluţia costului de producţie

Cel mai recent şi probabil unul dintre cele mai coerente studii de piaţă a fost publicat de către Inter Pig, scopul acestuia fiind de a alcătui un clasament al ţărilor UE, SUA, Canada şi Brazilia – cu cel mai scăzut cost de producţie şi, implicit, cu cel mai eficient sector industrial de exploatare a porcinelor din lume.

Unul dintre criteriile de stabilire a randamentului explotaţiei şi cel mai important se referă la proporţia costului furajelor şi a forţei de muncă în structura totală a costului producerii unui kilogram de carne, în anul 2006, comparativ cu 2007.

• Cost de producţie în creştere. Prin comparaţie se deduce clar că, în continuare, costul de producţie este în creştere, diferenţa medie globală dintre 2006 şi 2007 fiind de 14 la sută. Motivul principal a fost, evident, explozia preţului materiilor prime furajere, dar nu numai. În multe ţări, mai ales din UE, această creştere poate fi pusă pe seama impunerii obligativităţii de a respecta noi standarde de bunăstare animală, respectiv normele de gestionare a dejecţiilor.

• Greutatea la sacrificare şi preţul furajului dictează costul de producţie

– În grupul ţărilor cu un cost al producţiei ridicat intră: Italia, Marea Britanie, Suedia şi Austria, iar explicaţia este clară. Dacă Italia are o „scuză” în faptul că greutatea la sacrificare este foarte mare, respectiv 150 kg în viu, graţie şuncilor „de Parma”, britanicii produc carcase foarte „uşoare”, costurile repartizându-se la o cantitate redusă de carne per porc.

– Grupul ţărilor cu un cost de producţie mediu este format din Germania, Spania şi Irlanda. Dacă Germania s-a bucurat de un preţ moderat al furajelor, costul de producţie al porcului spaniol a crescut semnificativ din cauza preţului ridicat al hranei pentru animale.

– În grupa ţărilor „fruntaşe” se înscriu Olanda, Belgia şi Franţa, primele două beneficiind la maxim de vecinătatea preţului scăzut al cerealelor intrate în Europa pe cea mai mare poartă maritimă: portul Rotterdam. Francezii, în schimb, au profitat din plin – ceea ce puteam face şi noi – de producţiile de cereale record.

• Cheltuielile cu forţa de muncă scad. Costul cu forţa de muncă s-a situat în UE la nivelul a 0,80 ore/porc livrat, însă din nou cu variaţii extrem de mari, pornind de la 1,7 ore/porc în Italia, şi până la doar 0,5 ore/porc în Olanda. Deh! Oameni şi oameni, tehnologie, tradiţie, productivitate şi…. multe altele. Totuşi, ca medie, costul cu forţa de muncă în UE a scăzut cu aproape doi la sută, de la un an la altul.

• Performanţa animalului – crucială. Costul de producţie depinde în mod evident şi de performanţele animalelor exploatate, iar în contextul scumpirii furajelor, eficienţa conversiei furajere per total efective devine crucială. În analiza acestui parametru nu ar fi corect să implicăm Italia, având în vedere specificul pieţei (porci de 150 de kg la sacrificare), însă putem constata că ţările cu tradiţie în creşterea industrială a porcului îşi onorează blazonul, consumând în medie sub trei kilograme de furaj pentru fiecare kilogram de carne în viu.

CONCLUZIE GENERALĂ

Chiar dacă în ceea ce priveşte anumite elemente de cost, suntem şi noi, fermierii români, în măsură să devenim competitivi, mai ales în fermele în care investiţia în tehnologie şi genetică a fost prioritară, marele nostru handicap va fi în continuare costul de capital, respectiv „preţul” banilor împrumutaţi de la bănci. Din păcate, fermierilor români le este imposibil azi să mai investească fără un program de creditare coerent, coordonat de stat.

Vom avea sau nu aşa ceva în perspectiva vremurilor tulburi care ne aşteaptă? Rămâne de văzut. Un lucru este însă cert: nu vom fi competitivi atâta timp cât nu vom fi capabili şi nu vom şti să menţinem sub control costul de producţie!