Tatăl meu era un mare îndrăgostit de animale, îi plăcea să aibă cei mai frumoşi şi puternici cai din sat, cu care să lucreze bine şi la timp pământul, să transporte mai rapid gunoiul şi recoltele, să meargă la târguri şi alte activităţi.

Pentru îngrijirea lor aveam un angajat sărman, numit pe atunci slugă, care avea darul lui Bachus. Seara târziu când venea de la bodegă, îi era teamă să intre în casă, să nu fie certat de ai mei, aşa că intra direct în grajd şi adormea între cai, fără să fie vreodată călcat de aceştia. Înainte de culcare, de foame, dădea o raită la făbricuţa de ulei din vecini şi îşi umplea buzunarele cu seminţe de floarea soarelui decojite şi prăjite.

Noaptea, şobolanii flămânzi din grajd îi rodeau lui Niculae ameţitul buzunarele ca să ajungă la seminţe, astfel că nefericitul se prezenta dimineaţa la apel cu nădragii de dimie găuriţi în faţă, în porţiunea deja petecită de la vizitele anterioare. Lumea se minuna cum de avea petice peste petice în faţă, în loc de fund, unde nădragii se toceau mai curând.

Şi s-a instalat hidoasa secetă…

Caii mai mici de munte pe care îi aveam au fost înlocuiţi cu alţii, semigrei din rasa Nonius, care erau mai bine adaptaţi şi potriviţi pentru muncile câmpului. Au urmat apoi doi ani de secetă mare, la începutul anilor 1950, când caii au suferit cumplit de foame, rozând ieslea de lemn.

Am văzut cai cu hamurile petrecute sub imensele lor burţi „de paie” cu chingi care erau legate de grinda grajdului ca să-i oblige să stea în picioare. Dacă se culcau nu se mai puteau scula de jos, de slabi ce erau.

Un vecin mai prevăzător şi-a dus calul muribund, încet, încet, vreme de o zi, la puţul sec unde erau îngropate cadavrele animalelor. Aici bietul animal a păscut culcat iarba din jurul lui, s-a rostogolit şi aşa a păscut mai departe. După un timp vecinii l-au anunţat că îi trăieşte calul, să vină să-l ia acasă, fiind salvat că a dat colţul ierbii.

Vara mergeam noaptea cu caii la păscut. Eu călăream fără şa pe iapa noastră Linda, care avea păr puţin pe coamă şi un pântec enorm. Când ajungeam sub sălcii, vicleana iapă apleca capul şi se băga sub arbori pentru a scăpa de mine, care rămâneam agăţat de o cracă, strigând după ajutor să cobor de acolo. În acel an secetos era puţină iarbă pe văi şi aceasta era plină de viespi.

Caii muşcaţi se repezeau la trunchiurile copacilor dar şi pe aceştia mişunau alte viespi, astfel că înnebuniţi de înţepături o luau la fugă.

Dar cele mai frumoase amintiri le-am avut cu Leu, mânzul Lindei, pe care eu l-am îngrijit de mic până a ajuns un ditamai armăsar, atestat pentru rasa lui Nonius. Pe lângă raţia de ovăz dată zilnic de tatăl meu, eu îi asiguram prin „furtişag” nevinovat un mic supliment de grăunţe într-un lighean de tablă cu care îl momeam în spatele casei.

Când veneam în vacanţe şi mă vedea, cât era el de mare, fugea în spatele casei, necheza şi aştepta suplimentul… Aşa a fost descoperit micul nostru secret, pentru care am fost dojenit părinteşte.

S-au dus caii pe tractoare…

A venit apoi colectivizarea forţată, când aceste animale nevinovate au ajuns pe mâini străine, care nu au crescut şi îndrăgit cai în viaţa lor, aceştia ştiind numai să-i biciuiască şi să-i forţeze la munci grele. În cele din urmă caii din colectivă au fost consideraţi nefolositori, întrucât au apărut tractoarele şi mai ales consumau din furajele vacilor, fiind apoi decimaţi în masă.

Printre cei condamnaţi la moarte a fost şi Linda noastră, după care am plâns toată familia la aflarea tristei veşti. Mai apoi, când s-au mai liniştit lucrurile, tatăl meu plin de neastâmpăr cabalin şi-a mai cumpărat un cal pe lângă casă cu care să-şi rezolve micile probleme din gospodărie, cât avea el să mai trăiască.

Apoi, rând pe rând, cu trecerea timpului, au încetat amintirile din familie legate de aceste minunate animale puse în slujba omului, care au fost şi mai sunt caii…