În general, agricultura înseamnă muncă, tehnică şi ştiinţă. Oieritul, în esenţă, înseamnă mult mai mult de atât, şi anume: pasiune, muncă, tehnică, ştiinţă şi tradiţii.
La noi, oieritul e altfel decât în Vest
La români, oieritul este altceva decât în ţările din vestul Europei. Am colindat aproape toate ţările mari crescătoare de oi din Uniunea Europeană. Aici oierii lucrează mai uşor şi parcă sunt mai puţin legaţi de glia strămoşească, de efectivele de oi şi de tradiţii.
În România am văzut mulţi oieri plecaţi cu lunile în transhumanţă pentru a găsi şi valorifica noi resurse de hrană pentru animalele lor. M-am întrebat, de multe ori, oare ce îi ţine pe aceşti oameni, mulţi dintre ei înstăriţi, să doarmă sub cerul liber, adesea, îngropaţi în troiene de zăpadă, cu puţine bucate şi cu viaţă de pustnic? Cu timpul m-am lămurit, pasiunea pentru profesie şi oi i-a înverşunat să fie statornici profesional până trec la cele veşnice.
România, mai cu seamă prin locuitorii din zona de deal şi cea montană a Carpaţilor, are încă importante resurse umane în domeniul creşterii ovinelor.
Pasiunea şi priceperea lor, pe de o parte, şi politicile de stimulare a deţinătorilor de ovine, pe de altă parte, au condus la creşterea spectaculoasă a efectivelor de ovine în ultimii patru ani, plasând România de pe locul 6 în UE, pe locul 3 în anii 2010 şi 2011. Este cel mai remarcabil salt al unui sector important din agricultura românească.
Într-o discuţie avută cu un specialist în economie agrară privind modul de calcul al UDE (Unităţi de dimensiune economică) am rămas surprins că la evaluarea ponderii acestor UDE-uri pentru ovine se consideră că oierii lucrează numai 8 ore/zi. Să fie oare aşa?
Adevărul este însă altul, ei muncesc 24 de ore din 24 şi în toate cele 365 zile ale anului.
Oieritul înseamnă muncă, muncă şi iarăşi muncă, fiind o profesie pentru oameni viguroşi şi cu caracter puternic care nu prea au timp să aglomereze, ziua în amiaza mare, birturile satelor.
Păstrători ai tradiţiilor, promotori ai progresului
În România, după anul 1990, în majoritatea exploataţiilor s-a practicat oieritul tradiţional. Doar în ultimii cinci ani, odată cu creşterea ponderii producţiei de carne în veniturile anuale, oierii cu efective mai mari au început să cumpere berbeci din rasele specializate pentru producţia de carne, pentru a realiza miei hibrizi între aceste rase şi cele autohtone.
Această acţiune tehnică, cu toate riscurile de adaptare a berbecilor importaţi, a condus la obţinerea unor hibrizi cu un spor cu 15-25% mai mare, comparativ cu mieii autohtoni.
Acţiunile tehnice trebuie continuate mai susţinut şi în direcţia producţiei de lapte, atât pentru producerea de hibrizi prin încrucişarea raselor autohtone cu cele specializate, cât şi pentru introducerea mulsului mecanic cu control automat al producţiei şi al calităţii laptelui.
Pentru un progres tehnic mai rapid cercetarea, în staţiuni de profil şi în universităţi, trebuie sprijinită managerial şi financiar pentru proiecte cu impact favorabil în creşterea ovinelor.
Pasiunea pentru oi, asociată cu munca tehnică şi progresul ştiinţific, face casă bună şi cu tradiţiile oierilor.
Toţi specialiştii europeni în etnografie şi folclor apreciază că în zona Balcanică, şi în special în România, tradiţiile sunt cel mai bine cultivate şi păstrate. În zona Munţilor Carpaţi peste jumătate din cântecele populare au legătură cu oieritul.
În 2011, cu oaia s-au făcut bani frumoşi
Pentru oieri, aceşti oameni pasionaţi, harnici, tot mai deschişi spre tehnica nouă, buni păstori ai tradiţiilor şi ai culturii populare, anul 2011 a fost unul benefic.
După o lungă perioadă de timp, acesta a fost primul an când preţul la miei pe kilogramul în viu a rămas acelaşi (9-10 lei/kg) de la Paştele catolic până la sărbătorile de iarnă. Totodată şi laptele de oaie şi produsele derivate au fost mai scumpe cu 15-30%, comparativ cu anii anteriori. Chiar şi preţul de vânzare la lână a crescut uşor (2,5-4 lei/kg), deşi sub aspectul calităţii lâna românească lasă mult de dorit.
Într-un cuvânt, în anul 2011 toate produsele de la ovine, inclusiv vânzările de reproducători, au fost mai bine plătite şi mai căutate.
Graţie pieţei favorabile a produselor de la ovine, a unor politici de stimulare a crescătorilor de oi prin subvenţii şi a unor măsuri prevăzute în Planul Naţional de Dezvoltare Rurală în perioada 2007-2013 (în special Măsurile 121 şi 112), efectivele de ovine eligibile au crescut, neaşteptat, în anul 2011 cu peste 800 mii ovine.
Această creştere senzaţională pentru România, distonantă cu tendinţa vest europeană de scădere alarmantă a efectivelor de ovine, mai cu seamă în Franţa şi Italia, a avut un impact negativ asupra oierilor români. Mai precis, deşi fondurile alocate pentru subvenţii la ovine au crescut în anul 2011 cu 200 milioane lei, subvenţia pe ovină a rămas (40 lei/cap de oaie) la nivelul anului 2010.
Este foarte probabil ca efectivele să sporească şi în anul 2012 şi este de dorit ca acest aspect să fie luat în calcul pentru a creşte nivelul subvenţiei pentru acest an, o importantă sursă de venit pentru oieri şi o pârghie majoră de stimulare a sectorului de ovine în România.
Până atunci, La Mulţi Ani cu sănătate şi prosperitate!
