În general, gramineele perene – componente de bază ale covorului ierbos al pajiștilor – au o creștere și o dezvoltare mai accelerată în prima parte a sezonului de vegetație, realizând de regulă 50-70% din producția anuală ca primă recoltă prin cosit în regim de fâneață, la stadiul de burduf – început de înflorire, după care producția este din ce în ce mai scăzută la ciclurile următoare, când intervin căldurile și lipsa de precipitații din perioada de vară spre toamnă.

Pentru regimul de pășunat, când acesta începe într-un stadiu mai timpuriu – în perioada în care lăstarul generativ al gramineelor perene dominante (apex) ajunge la 6-8 cm sau când covorul ierbos are 12-15 cm înălțime de la sol, eșalonarea este mai echilibrată, cu 25-30% la primul ciclu, restul rămânând pentru următoarele 4-5 cicluri de pășunat.

Modele de utilizare rațională a covorului ierbos

• Pentru o pășune izolată în zona de deal (200-800 m alt.) mai umedă, cu suprafață și încărcătură constante, împărțită în 8 parcele egale ca suprafață, se va introduce și respecta, în principiu, următorul model de referință pentru un sezon de cca. 160 zile (vezi tabel).

Din cele 8 parcele, prin rotație 6 se pășunează, una se târlește cu 1 UVM/6 mp/3 nopți pe o pajiște cu covor ierbos valoros sau 6 nopți cu aceeași încărcare pe o pajiște cu covor degradat, iar ultima parcelă se cosește după coacerea și scuturarea semințelor de ierburi (autoînsămânțare).

La primul ciclu de pășunat, datorită creșterii explozive a ierbii, animalele nu o pot consuma în totalitate, astfel că este necesară cosirea a 2-3 parcele și prepararea lor ca fân balotat sau semisiloz în baloți înfoliați, care se vor administra animalelor în a doua parte a verii ca supliment.
La ciclul al doilea de pășunat se poate întâmpla, de asemenea, să fie o abundență de furaj care se cosește.

Abia la ciclul al treilea, oferta de iarbă este în concordanță cu încărcarea cu animale.
La ciclurile 4 și 5 sau în următoarele, progresiv, se asigură furaj suplimentar sub formă de baloți pe pășune din parcelele cosite la primele cicluri și din parcela cu autoînsămânțarea. Aceasta din urmă, după cosire și refacere se pășunează și ea.

Prin acest model se asigură o folosire rațională a covorului ierbos, o constanță a nivelului de furajare pe întreg sezonul, târlire rațională o dată la 8 ani și o îndesire a covorului ierbos prin autoînsămânțare prin rotație la același interval.

Dacă animalele au la dispoziție un adăpost și condiții de colectare și de depozitare a dejecțiilor, parcela destinată târlirii se va reda pășunatului prin rotație.

• În zona montană medie (1000-1200 m alt.) pentru un sezon de cca. 120 zile, pășunea se împarte în 8 parcele, din care 6 pentru pășunat, una pentru târlire și una pentru autoînsămânțare (vezi tabel).
Pentru un sezon de cca. 120 zile de pășunat, în zona montană medie, concordanța între producția de iarbă și necesitățile nutriționale ale animalelor între ciclurile doi și trei arată astfel: cu excedent la primele două cicluri și cu deficit la ultimele.

În zona munților înalți (1600-1800 m alt.), pentru un sezon de 80-100 zile, pășunea se împarte în 3-4 parcele pentru a asigura o rotație a pășunatului. Târlirea ocupă, în acest caz, o jumătate de parcelă, tot prin rotație, repetându-se o dată la 5-6 ani.

Schemă de fertilizare

În sprijinul eșalonării producției pe pajiștile permanente se intervine cu fertilizarea pe bază de azot, care se aplică în mai multe fracții a câte 40-60 kg/ha, având în vedere principiul de 1 kg azot pe o zi de pășunat la hectar pe pajiști permanente semiintensive și 1,5 kg azot/zi/ha pe pajiști mai intensive pe un fond corespunzător de fosfor și de potasiu.

Pentru a începe mai devreme pășunatul, se aplică 40-60 kg/ha N încă din toamnă, pe 1-2 parcele.
Pe parcela târlită, în anul următor nu se aplică îngrășăminte chimice. După primul și al doilea ciclu, eventual al 3-lea, se aplică câte 40-60 kg/ha N, în funcție de durata sezonului de pășunat.
Un caz aparte îl constituie pajiștile permanente din câmpie, unde este obligatorie irigarea lor pentru a reuși cât de cât să eșalonăm producția.

De regulă, în locul pajiștilor permanente sau în teren arabil se înființează pajiști temporare în condiții de irigare, unde eșalonarea producției este mult mai ușor de realizat dispunând de: umiditate în perioada de vegetație, de fracționarea dozei de azot și de precocitatea diferită a amestecurilor de graminee și leguminoase perene utilizate, despre care vom vorbi în numărul viitor.

MODEL TEORETIC DE FOLOSIRE RAȚIONALĂ A UNEI PAJIȘTI PERMANENTE IZOLATE