Prin producțiile mari pe care le realizează, lucerna este considerată o plantă care exportă (consumă din sol) cantități mari de elemente fertilizante din sol. 

Necesarul de elemente nutritive pentru o producție de 40 t/ha

Astfel, pentru realizarea unei tone de substanță uscată (circa cinci tone de masă verde), se consumă, în medie, între 25 și 30 kg de azot, 5-8 kg de fosfor, 15-20 kg de potasiu, 15-22 kg de calciu, iar în regim irigat, consumul acestora crește cu 50-70 la sută. Practic, o cultură de lucernă, cu o producție medie anuală de 40 tone/hectar de masă verde, pe o perioadă de folosire de patru ani, consumă din sol cantități mari de elemente: 1000 kg de azot, 250 kg de fosfor, 650 kg de potasiu, 700 kg de calciu. Aceste cantități impresionante de elemente fertilizante extrase din sol prin producția de lucernă realizată necesită a fi înlocuite prin aplicarea unui sistem optim de fertilizare, atât la instalarea culturii, cât și pe parcursul anilor de vegetație. 

Fertilizarea minerală sau organică este indispensabilă menținerii unui nivel optim al tuturor elementelor nutritive necesare creșterii și dezvoltării plantelor de lucernă. În acest sens, înainte de instalarea culturii de lucernă, este necesară efectuarea unor analize de sol ce vor permite corijarea solului în elementele principale ce condiționează creșterea și dezvoltarea plantelor de lucernă: fosfor, potasiu, calciu, sulf și în oligoelemnete (molibden, bor).

Rolul azotului, fosforului și potasiului

Lucerna își produce pe cale biologică cea mai mare parte din azotul necesar, cu ajutorul bacteriilor din nodozitățile de pe rădăcini. De aceea, la semănat, se aplică o cantitate scăzută de îngrășăminte cu azot (100 kg/ha de azotat de amoniu sau 150 kg/ha de nitrocalcar), ca stimulent pentru creșterea rapidă a plantelor după răsărire, când procesul biologic de fixare a azotului atmosferic este în faza inițială. 

Fosforul și potasiul au un rol foarte important în viața plantelor de lucernă, în toate fenofazele de creștere și de dezvoltare, asigurându-le rezistența la unii factori climatici (ger, secetă), la atacul unor boli și o durată de folosință mai mare. Prezența potasiului în cantități optime în plantele de lucernă favorizează producerea și stocarea, la sfârșitul perioadelor de vegetație (în toamnă) a zahărului, în rădăcini și la baza coletului, iar aceasta favorizează rezistența la boli și la ger. De asemenea, atât fosforul, cât și potasiul duc la micșorarea transpirației plantelor și la scăderea consumului de apă din sol, cu efecte directe asupra toleranței la secetă. 

Microelementele, în general, contribuie la potențarea procesului de fixare a azotului pe cale biologică, la creșterea capacității fotosintetice a plantelor de lucernă prin sinteza de proteine. 

Analizele de sol permit fertilizarea în doze echilibrate

În condițiile efectuării unor analize de sol, în funcție de nivelul conținutului de fosfor și de potasiu, se aplică dozele de îngrășăminte pe bază de fosfor (superfosfat) și de potasiu (sare potasică, sulfat de potasiu) recomandate în tabel. În lipsa acestor date se pot aplica următoarele doze, stabilite în substanță activă: 70-80 kg/ha P2O5 și 120-150 kg/ha K2O. Aceste îngrășăminte se administrează atât la instalarea culturilor de lucernă (înainte de semănat), cât și la doi ani, la sfârșitul perioadelor de vegetație. 

Aplicarea gunoiului de grajd, în doză de 40-60 tone/ha, la efectuarea lucrărilor de pregătire a solului, favorizează producția de lucernă pe toate tipurile de sol. Folosirea gunoiului de grajd nu exclude în totalitate aplicarea îngrășămintelor chimice: dacă în cazul îngrășămintelor cu azot, acestea se reduc în totalitate, în cazul celor cu fosfor și potasiu reducerea este în proporție de 30-50 la sută.  

DOZELE DE ÎNGRĂȘĂMINTE CU FOSFOR ȘI POTASIU RECOMANDATE PENTRU CULTURA DE LUCERNĂ ÎN FUNCȚIE DE VALORILE UNOR ANALIZE DE SOL

SUPRAVIEȚUIREA LUCERNEI PE TIMPUL IERNII

• Rezistența la iernare și longevitatea lucernei sunt influențate de durata repausului autumnal, ce corespunde cu perioada de refacere a plantelor după ultima cosire, înainte de apariția primului îngheț. În această perioadă, plantele au nevoie de o cantitate cumulată de temperatură de 450oC pentru creșterea plantelor și acumularea substanțelor de rezervă în rădăcini și în colet, elemente necesare pentru supraviețuirea la iernare. În timpul repausului autumnal plantele își dezvoltă și mugurii vegetativi de pe colet, din care se vor dezvolta noii lăstari în primăvară, și, totodată, în acest interval, se realizează și adaptarea treptată la temperaturile mai scăzute. În condițiile din țara noastră, se recomandă ca ultima cosire la lucernă să se efectueze până în data de 20 septembrie, în zonele colinare, și până în 30 septembrie, în zonele de șes. Recoltarea tardivă în toamnă, după aceste date limită, crește riscul de distrugere a plantelor de lucernă în timpul iernii.

• Conținutul redus de potasiu (sub 150 ppm) constituie un factor principal al sensibilității lucernei la temperaturile scăzute. Pe solurile bine aprovizionate în potasiu, lucerna înmagazinează suficiente glucide (zaharuri solubile) în rădăcini și în colet, substanțe ce o protejează împotriva înghețului și care constituie și rezerve de energie necesare creșterii viguroase a plantelor la începutul primăverii. Aceeași situație se manifestă și pe solurile cu carență în bor. 

• Sensibilitatea cea mai ridicată a plantelor de lucernă la temperaturile scăzute din timpul iernii se întâlnește la culturile semănate pe terenurile umede, argiloase, cu drenare slabă a apei provenite din precipitații. În aceste condiții, în timpul iernii, fenomenul de îngheț-dezgheț este mai frecvent și produce împingerea în afara solului a rădăcinii și a coletului plantelor, expunându-le înghețului și distrugerii. 

• Modul de exploatare sau de folosire a lucernei constituie un factor determinant al creșterii rezistenței la iernare și al longevității acestei culturi. Astfel, recoltarea prematură duce la scăderea vitalității și densității plantelor, ca urmare a neacumulării unor cantități suficiente de substanțe energetice (amidon, zaharuri) în plante. Aceste substanțe asigură supraviețuirea plantelor la temperaturile scăzute din timpul iernii și o dezvoltare rapidă în primăvară și după fiecare coasă. Pentru a crește rezervele nutritive în rădăcini și pentru a asigura o perenitate maximă, lucerna n-ar trebui recoltată înainte de înflorirea deplină. Deoarece, în acest stadiu, valoarea nutritivă este mai scăzută (conținut mai scăzut de proteine, de digestibilitate), este recomandată recoltarea lucernei între stadiul de butonizare și la începutul înfloritului. 

Articol publicat in revista Ferma nr.16(177) 15 – 30 septembrie 2016