Prima constatare a fost că aceste oi se aseamănă destul de mult cu Ţurcana noastră bucălaie, care populează arii largi din zonele montane din România, mai cu seamă din Carpaţii Meridionali. Intenţia unor oieri din zona montană a judeţului Hunedoara de a importa berbeci din rasa Scoţiană cu Capul negru m-a determinat să scriu acest articol.

Rasă adaptată zonei montane
În Regatul Unit al Marii Britanii (UK), poartă numele de Blackface, dar scoţienii o numesc, cu mare mândrie, Scotish Blackface, adică Scoţiană cu Capul Negru.
Fără îndoială, strămoşii rasei provin din populaţia oilor britanice cu coarne, din care s-au desprins şi alte rase. Oile Blackface sunt menţionate încă din secolul al XII-lea de călugării britanici care foloseau lâna pentru îmbrăcăminte. La începutul secolului al XIX-lea aceste oi au fost aduse pe dealurile înalte din nordul Scoţiei. La concurenţă cu rasa Cheviot, după o perioadă tumultuoasă, Blackface a câştigat competiţia după ce scoţienii şi-au dat seama de capacitatea ei ridicată de a supravieţui şi de a se reproduce în condiţii meteorologice nefavorabile, fiind de atunci considerată rasa scoţiană cea mai potrivită pentru păşunile montane.
La începutul secolului al XX-lea a început îmbunătăţirea acestei rase. Astfel oile Blackface au evoluat pe parcursul a zeci de ani influenţate de climă, de calitatea păşunilor, şi s-au diferenţiat mai multe tipuri distincte în cadrul rasei, dintre care cele mai cunoscute sunt: tipul Perth (în nord-estul Scoţiei, în sud-vestul Angliei şi în nordul Irlandei) cu o dezvoltare corporală mai mare, destinat să producă miei cu greutatea de 40 kg, şi tipul Lanark, care domină zonele ceva mai blânde din centrul şi sudul Scoţiei şi din nordul Angliei, cu dimensiuni medii şi lâna mai scurtă. Tipul Lanark a fost infuzat cu alt tip Newton Stewart, pentru a îmbunătăţi capacitatea lactogenă şi rezistenţa la condiţiile dure de mediu.
Oile Blackface, prin încrucişare cu berbeci din rasa prolifică Bluefaced Leicester, sunt folosite în sudul Scoţiei şi în nordul Angliei pentru a produce hibrizi mult mai prolifici şi bine adaptaţi la zonele înalte. Oierii britanici susţin cu argumente solide că rasa Blackface se află în vârful piramidei de stratificare a industriei britanice de ovine.

Miei de lapte pentru export
Blackface, cu un efectiv de 1,7 milioane oi, este cea mai numeroasă rasă pură de oi din Regatul Unit al Marii Britanii, fiind folosită pentru a utiliza cu maximă eficienţă păşunile montane cu scopul de a produce miei uşori cu carcase de 8-12 kg, foarte solicitaţi pe pieţele din Italia şi din Spania. Aceşti mieii, susţin scoţienii, crescuţi în mod natural numai cu lapte matern şi iarbă, disponibili din luna septembrie, simbolizează bunătatea pământului şi au o reputaţie de invidiat pentru savoarea cărnii.
Greutatea corporală a oilor Scotish Blackface variază de la 45-50 kg pe dealurile cu vegetaţie mai redusă, la 50-65 kg pe dealurile cu vegetaţie îndestulătoare şi de calitate bună, iar prolificitatea se situează între 125 şi 180%.
Lâna este grosieră cu o proporţie mare de fibre groase, care asigură o bună protecţie la vânturi puternice, frig şi ploi dese. Oile produc 3-4 kg de lână şi berbecii 5-7 kg, cu un randament foarte bun la spălare (60-70%).
Mieii din fătări simple au la naştere 3,5-4,5 kg, în funcţie de condiţiile de întreţinere, iar mieii din fătările duble au cu 0,5 kg mai puţin.
Asociaţia de rasă (The Blackface Sheep Breeders Association) susţine lucrările de cercetare şi selecţie genomică pentru îmbunătăţirea performanţelor productive la formele de pe dealurile din nordul Angliei şi din Scoţia. Calităţile deosebite ale rasei sunt: rata ridicată de supravieţuire în condiţii dificile de mediu, adaptabilitatea şi capacitatea de a performa în aceste condiţii.
Regatul Unit al Marii Britanii deţine o diversitate unică în ceea ce priveşte calitatea oilor de prăsilă oferind posibilitatea de a alege dintre 80 de rase performante. Estimăm că hibrizii dintre rasa Blackface şi oaia Ţurcană bucălaie vor avea un aspect armonios şi vor fi mai performanţi pentru producţia de carne şi mai bine adaptaţi în zonele montane înalte din România.

Ioan PĂDEANU
Octavian-Sorin VOIA
USAMVB Timişoara

Un articol publicat în revista Ferma nr. 21/204 (ediţia 1-14 decembrie)