Însă a considera că SCZ-ul este un îndemn la fraudă poate fi şi o interpretare tendenţioasă. Ca şi cum am spune că investiţiile în livezile cu meri de soi sunt o greşeală, fiindcă merele de calitate prezintă pericolul de a fi furate. De bună seamă că există şi achizitori de animale destinate exportului sau abatorizării care îşi doresc ca respectivele animale să rămână fără rasă, fiindcă în acest fel ele sunt mai ieftine şi au un regim mult mai lejer decât animalele de rasă. Astfel, auzim şi păreri potrivit cărora fondurile europene trebuie utilizate pentru înfiinţarea a cât mai multor ferme furnizoare de cât mai multe animale, care generează plusul de producţie vândut la preţuri derizorii.
Mulţi dintre noi însă (chiar mai mulţi decât cei care contestă SCZ-ul sau doresc „dezlegarea” lui de Registrul Genealogic) considerăm că această formă de încurajare a crescătorilor de animale ca să realizeze o ameliorare genetică a animalelor nu poate duce decât la prosperitatea respectivilor crescători: căci animalele de rasă nu vor fi vândute la preţuri „extrem de ieftine” pentru a se întoarce în România sub formă de conserve sau salamuri scumpe.
Fără îndoială că fraudele trebuie stârpite şi făptaşii pedepsiţi, dar perioada pedepsirii întregului pluton pentru că un soldat a vorbit în front ar trebui să nu mai existe.
În mod sigur, eradicarea fraudelor este posibilă numai prin implicarea pozitivă a instituţiilor statului, alături de care trebuie să existe vigilenţa presei, aşa încât acea categorie de crescători de animale de fermă care doar „vânează” formele de sprijin financiar (denumite impropriu subvenţii) să nu mai existe.

Un articol publicat în revista Ferma nr. 21/204 (ediţia 1-14 decembrie)