Acest component – soia, pe lângă faptul că este scump, se degradează în proporţie mare la nivelul rumenului, fiind folosită de către microsimbionţii ruminali, care o transformă în proteină microbiană cu o valoare biologică mai redusă. În rumen nu se degradează toată proteina conţinută de furaje, o parte din aceasta ajungând în abomasum şi în intestin, unde va fi digerată (similar monogastricelor).
Evaluarea proteinei din raţie
Interesul pentru evaluarea proteinei din raţie, scăpată de acţiunea proteolitică a simbionţilor, este mare, deoarece absorbţia intestinală a acestei părţi devine esenţială în bilanţul azotat, îndeosebi la vacile de lapte cu performanţe crescute. Stabilirea proporţiei de proteină scăpată de acţiunea microsimbionţilor şi a celei hidrolizate în rumen devine un factor important în evaluarea necesarului de proteină şi de aminoacizi (AA) la rumegătoare, ştiind că AA din sursă microbiană se găsesc aproximativ în aceeaşi structură, chiar dacă raţia diferă.
În condiţii normale în rumen se degradează aproximativ 70% din proteina din raţie. Dacă, de exemplu, acest proces se reduce cu 10%, animalul poate beneficia de AA în altă structură decât cea oferită de microsimbionţi, cu un procent mai ridicat de AA limitativi pentru producţia de lapte.
Constatarea că proteinoliza ruminală cu formarea de amoniac depăşeşte de regulă capacitatea de metabolizare a microsimbionţilor, coroborată cu date experimentale prin care s-a demonstrat că introducerea unor surse bogate în AA limitativi (cazeină, soia) direct în abomasum determină creşterea producţiilor, faţă de animalele care au primit aceeaşi cantitate de proteină dar pe cale orală, a sugerat ideea de a găsi posibilităţi de protejare a proteinei sau a AA din raţie faţă de acţiunea de degradare bacteriană din rumen.
Metode de limitare a degradării ruminale a proteinei alimentare
A apărut astfel perspectiva creşterii proporţiei de proteină digestibilă la nivel intestinal de origine alimentară (PDIA) şi o mai bună utilizare digestivă a proteinei din furaje sau raţii. Reducerea degradării ruminale a proteinei alimentare (de exemplu din şrotul de soia) cu valoare biologică ridicată, care se administrează ca supliment la o raţie de bază, se poate realiza prin protejarea ei prin diferite metode chimice. Până în prezent, cele mai bune rezultate cu o reproductibilitate mare şi în practica actuală, s-a dovedit a fi utilizarea diferitelor substanţe ca: aldehide, tanini, alcooli (etanol), hidroxid de sodiu, acid propionic.
Cea mai cercetată şi folosită substanţă până în prezent este formaldehida (F), care în condiţiile pH-ului ruminal poate forma un complex formaldehidă-proteină. S-a stabilit că nivelul optim de formaldehidă prin care se maximizează utilizarea N la rumegătoare este de 0,3-0,5 g CH2O/100 g la şrotul de soia, respectiv de 1,6 g CH2O/100 g PB la şrotul de floarea-soarelui, folosindu-se soluţii cu concentraţia de 10-14,5% formaldehidă. Gradul de protecţie ridicat se poate asocia şi cu reducerea amoniacului disponibil pentru creşterea bacteriilor ruminale şi a sintezei de proteină bacteriană, având deci un impact negativ asupra fermentaţiilor ruminale. Dacă reacţiile între grupările aldehidice şi cele aminice libere ar putea fi controlate, atunci s-ar putea reduce solubilitatea proteinei şi degradarea acesteia în rumen fără să se diminueze digestibilitatea AA în intestin şi să se obţină astfel un bilanţ azotat pozitiv şi o eficienţă proteică crescută a furajelor.
Protecţia AA liberi de degradarea microbiană
În condiţii obişnuite de alimentaţie, la rumegătoare, asigurarea necesarului de AA prin sinteza microbiană şi prin proteina nedegradabilă devine insuficientă în cazul producţiilor mari. Acest lucru a fost dovedit prin sporurile de producţie obţinute cu suplimentarea AA limitanţi (metionina, lizina, fenilalanina), prin infuzie postruminală. În cazul vacilor performante se poate recurge şi la procedeul de a proteja AA liberi de degradarea microbiană prin încapsulare. Pentru asigurarea metioninei şi lizinei în cantităţi suplimentare, la vacile de lapte performante se pot utiliza produse încapsulate prin care se administrează zilnic 19 g L-lizină şi 6,5 g DL metionină. În Franţa, denumirea comercială a metioninei protejate este Smartamina, iar în SUA se comercializează produsul Mepron. {i la noi în ţară există firme care comercializează aninoacizi protejaţi ce pot fi folosiţi în hrana vacilor cu producţii de lapte performante.
EFECTE ALE TRATAMENTULUI CU FORMALDEHIDĂ
Acest tratament diminuează fermentescibilitatea proteinei în rumen şi formarea de amoniac. Astfel, dacă la şroturile netratate, degradarea proteinei depăşeşte 25-45%, la cele tratate fenomenul este de până la 5%. Tratamentul afectează în mică măsură digestibilitatea, reducând-o cu până la 5%. Pentru vacile cu producţii mici şi medii de lapte, nutreţurile tratate astfel nu prezintă interes deoarece efectul productiv este redus.
Protejarea proteinei cu formaldehidă permite administrarea şi la vacile de lapte a cazeinei. Cazeina neprotejată este degradată în rumen în proporţie de 75-80%. Tratarea cu formaldehidă asigură creşterea cantitativă de AA în duoden, mărind sinteza laptelui cu circa 12% şi a conţinutului în proteină. La raţiile cu furaje care conţin proteină uşor degradabilă, datorită fermentaţiilor ruminale, se pot pierde mari cantităţi de azot (N) prin urină, de până la 25-35% din N ingerat.
Un articol publicat în revista Ferma nr. 5/210 (ediţia 15-31 martie 2018)
