Tunderea oilor este o activitate anuală prin care se recoltează lâna de pe corpul ovinelor. Pentru o operaţiune de calitate şi fără consecinţe neplăcute, trebuie respectate următoarele reguli de bază!
CUM PREGĂTIM ŞI EXECUTĂM TUNSUL?
1. Perioada optimă.
• Tunsul de timpuriu. Unii crescători de oi care au adăposturi călduroase ferite de curenţi de aer, deţin furaje suficiente şi doresc să ducă oile pe păşunile montane, tund ovinele timpuriu, în perioada 15 martie – 1 mai. Această metodă prezintă avantajul că lâna este mai curată, iar la scoaterea ovinelor la păşune, lâna nouă are 1-2 cm şi le protejează corpul de razele solare, de ploi şi de vânturile reci.
De asemenea, şi oierii înscrişi în COP care intenţionează să vândă miori şi mioare cu certificat zootehnic, pentru a prezenta aceste animale cu aspect mai atractiv şi lâna mai lungă aplică tunsul timpuriu.
Ovinele tunse prea devreme, surprinse pe păşune de lapoviţă, ploi şi vânturi reci, întreţinute noaptea în adăposturi necorespunzătoare, sunt predispuse la pneumopatii afrigore care provoacă tare pulmonare sau chiar moartea unor ovine mai sensibile.
• Perioada tradiţională de tuns se situează, de regulă, între 10 mai şi 15 iunie când noaptea temperatura atmosferică coboară sub 7 grade C, iar ziua sub 15 grade C.
Data începerii tunsului într-o fermă de ovine mare depinde însă mult şi de disponibilitatea unei echipe de tunzători profesionişti.
Ovinele programate să fie duse pe păşunile montane trebuie tunse cu cel puţin 30 zile înainte de urcarea la munte, pentru ca lâna nouă să formeze un strat protector (la Ţurcană 3-5 cm).
Tunsul se face mai rapid şi mai uşor dacă lâna este în pai, adică fibrele de lână au la bază o porţiune de 1-1,5 cm de lână mai dură, crescută după hrănirea oilor pe păşune.
Pentru buna desfăşurare a tunsului, se iau măsuri din timp privind pregătirea oilor, ordinea în care se vor tunde, pregătirea inventarului şi a personalului necesar (în raport cu metoda utilizată precum şi a locului de tundere).
foto: canva.com
2. Pregătirea oilor, se va asigura un regim de odihnă şi post, timp de 24-36 ore înainte de tuns, adăpostirea oilor în saivan (pentru a fi ferite de ploi) şi curăţirea cojocului de eventualele impurităţi vegetale sau vopseli nelavabile prin îndepărtarea vârfurilor şuviţelor.
Ovinele sunt tunse în următoarea ordine: mai întâi oile sterpe şi batalii, apoi mioarele, miorii, oile mame şi la urmă berbecii. Ovinele cu probleme de sănătate se tund la urmă, iar lâna va fi distrusă sau sortată şi ambalată separat.
Dacă sunt oi din mai multe rase, oile cu lână grosieră se tund primele, apoi cele cu lână semifină şi ultimele cele cu lâna fină.
3. Inventarul necesar, pe lângă foarfece sau agregat de tuns, va cuprinde un polizor pentru ascuţirea foarfecelor sau cuţitelor agregatului, o masă-grătar din plasă pentru scuturarea şi ambalarea cojocului (2,5/1,5/0,80 m), cântare pentru cântărirea cojoacelor şi a oilor tunse.
4. Numărul tunzătorilor diferă: în cazul tunderii manuale, un singur tunzător poate tunde 20-25 oi cu lână fină, 50-60 cu lână semifină şi 70-80 cu lâna groasă, iar prin cel mecanic se poate ajunge până la 120 de capete, în funcţie de rasă.
5. Locul de tuns trebuie să fie curat, dezinfectat, uscat ferit de soare şi ploi. De regulă, se folosesc şoproane, fânare golite, saivanul.
Spaţiul cuprinde 3 compartimente:
• unul pentru oile care urmează să fie imediat tunse;
• al doilea pentru tunderea propriu-zisă;
• al treilea pentru clasarea şi împachetarea lânii.
foto: canva.com
6. Reguli esenţiale. Pentru buna desfăşurare a tunsului se vor respecta următoarele reguli:
• în ziua tunsului oile nu se furajează;
• înălţimea maximă a fibrelor de pe corp să nu depăşească 5 mm;
• tunsul trebuie făcut cât mai aproape de piele şi uniform pe întreaga suprafaţă a corpului, fără „scări”; şi în brazde lungi care se ţin în cojoc;
• nu este permisă “forfecarea lânii”, adică trecerea de două ori pe acelaşi loc cu maşina sau cu foarfeca, pentru că rezultă fibre segmentate, scurte (0,5-1,5 cm), care depreciază lâna;
• după tundere, lâna trebuie să-şi păstreze integritatea în cojoc;
• lâna tunsă de pe extremităţile membrelor, cap şi coadă, numită codină, se separă de cojoc;
• se evită rănirea pielii şi a sfârcurilor;
• după fiecare oaie tunsă, se adună lâna în cojoc şi separat codina, iar locul de tundere se curăţă bine;
• în cazul tunsului mecanic, orice intervenţie la instalaţia sau la maşinile de tuns se face după deconectarea lor de la sursa de curent electric.
7. Tunsul propriu-zis. Pentru tundere, oaia se aşază iniţial în decubit lateral stâng, cu spinarea spre operator, apoi se începe tunderea cu partea inferioară a membrelor posterioare, după care se trece la cele anterioare, apoi pe abdomen, piept şi partea laterală dreaptă, până la linia spinării, se întoarce oaia şi în aceeaşi ordine se tunde şi partea stângă a corpului, terminând cu capul.
Fiecare ovină tunsă este dusă la cântar, după care cojoacele uscate se rulează şi se ambalează în saltele. Cojoacele mai umede se usucă la soare şi apoi se ambalează sau se condiţionează pe grătare în magazii aerisite şi ulterior se ambalează în saltele. La solicitarea beneficiarului, cojoacele de lână se sortează pe cele trei calităţi (I, II, III şi codină).
MIŢUITUL MIEILOR
Miţuitul este obligatoriu pentru mieii întreţinuţi în zona de şes şi se face, de regulă, în funcţie de perioada fătărilor, între 20 iunie şi 15 iulie, indiferent de rasă, iar la îngrăşătorii cu 1-2 săptămâni înainte de livrare.
un articol de
IOAN PĂDEANU
SORIN VOIA
SCDCOC Caransebeş
